trenul în gară –
un funigel mă leagă
de prispa casei
(Adrian-Nicolae Popescu)
Un tren și un funigel. O mașinărie
mătăhăloasă și zgomotoasă și un firicel tăcut, dus de vînt. Un mijloc de
transport de mare putere și un filament firav, aproape neputincios.
Trenul e gata de plecare, pasagerul însă
simte, aproape dureros, că se va îndepărta și se va rupe de locul natal. Simte
plecarea cu forța inexorabilă a locomotivei. Și mai simte că ceva esențial dar
imponderabil îl ține încă (și poate nu-i va da drumul niciodată) legat de locul
unde a văzut lumina zilei.
Va rezista oare funigelul la atîtea mii
de cai putere? Se va putea întinde pînă la capătul pămîntului dacă soarta-l va
împinge pe călător atît de departe? Asta nu ne spune haiku-ul. Ne lasă să
simțim doar încordarea și să mizăm sau nu pe puterea sufletească împotriva
forței centrifuge a civilizației.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu