cântec de leagăn -
pe-o creangă desfrunzită
licărind o stea
Luminița Petrea
''Un haiku reușit va fi mereu proaspăt, ți se va lipi de suflet asemenea unui abțibild și-l vei putea savura neîncetat oriunde și oricând.''
cântec de leagăn -
pe-o creangă desfrunzită
licărind o stea
Luminița Petrea
flori de busuioc
într-un colț de grădină –
icoana bunei
Luminița Petrea
noapte ploioasă -
pe streașina casei se
scurg Pleiadele
Mihai Moldoveanu
Textul de mai sus curge firesc și abundent ca streașina
casei. Monoton și inexpresiv pînă la ultimul cuvînt, unde deraiază cu
dezinvoltură de la sensul previzibil. La propriu, Pleiadele nu se văd și nu se
pot oglindi pe o asemenea vreme. Pentru imaginația noastră însă, compensînd
adevărul searbăd și anost, picurii care se scurg capătă strălucire stelară,
devin puii de aur ai unei găini fabuloase.
punte șubredă -
la războiul de țesut
urzeala-i ruptă
Mihai Moldoveanu
Autorul a avut inspirația să noteze un poem simplu și rezumativ cu referire la amurgul satului. Totul e compromis, și nu doar pe drumuri ci și în matricea creatoare – urzeala-i ruptă.
amurg pe ponton -
luna împinge ziua
după păpuriș
Mihai Moldoveanu
Necuvîntătoare, lucrurile și ființele conlucrează cu omul și, mai mult sau mai puțin pe furiș, sînt angajate, după orarul prestabilit, în lucrări și acțiuni de amploare. Altfel nu s-ar explica ordinea fără cusur a acestei lumi.
fereastră spartă -
un corcoduș generos
întinde-o creangă
Mihai Moldoveanu
Poemul filtrează parcă morala din Fata moșului și-a babei. Corcodușul intuiește că în casa cu ferestre sparte e cineva la ananghie.
mâinile tatei -
mai strălucitoare
coada sapei
Mihai Moldoveanu
Te aștepți parcă la un elogiu al trudei, dar poemul
refuză o soluție atît de facilă și strălucirea nu este un atribut al
muncii sau al mîinilor care o îndeplinesc ci un simplu efect al lustruirii
cozii unei unelte, și de muncă, și de tortură. Și din ea nu rezultă nicicum
vreo splendoare eroică a vieții ci mai
curînd cazna, chinul și epuizarea lucrătorului înrobit muncii.
după furtună -
agățată de-un copac
doar luna plină
Mihai Moldoveanu
Mirarea
cititorului în fața celor comunicate de autor este una admirativă, ea confirmă
o realitate mai bogată, mai împlinită, avidă mereu de isprăvi demne de poveste. De multe s-a ales praful, dar luna, doldora de imaginația omenească, s-a
salvat.
dansul
frunzelor -
vântul
știe secretul
balerinelor
Mihai Moldoveanu
Un autor cu suficientă experiență și intuiție știe cum să cocheteze cu metafora. Nu o refuză, dar o plasează într-un context în care totul este săltat aluziv, deschizînd ușa poveștii, într-o alegorie mai presus de calicia realului.
cioburi pe plajă -
soarele de toamnă în
mii de direcţii
Cristina Pârvu
ascultând slujba –
mâna Maicii Domnului
printre degete
Cristina Pârvu
ploaie cu piatră –
rochiţa-rândunicii
făcută zdrenţe
Cristina Pârvu
polen luat de vânt –
uşa bunei are iar
clanţa aurită
Cristina Pârvu
satul îngheţat –
pe sfoara de rufe azi
toate stelele
Cristina Pârvu
după dezgheţ –
Carul mare-mpotmolit
într-o băltoacă
Cristina Pârvu
dealul pe-nserat –
calul duce cu el o
dâră de soare
Cristina Pârvu
amurg de toamnă -
o pată de rugină
printre zorele
Henriette Berge
fulger pe mare -
la ţărm tunetul
trezind
pescarii din somn
Henriette Berge
tropote de cai -
în vechiul cuib al berzei
moțăie luna
Henriette Berge
miros de ploaie -
pădurea de brazi
abia
sprijină cerul
Henriette Berge
cerul de iarnă -
stelele s-au coborât
în ramuri de brad
Henriette Berge
La ţârâitul
în soba îngheţată –
cum aprind focul
Șerban Codrin
potop de
gânduri -
doar tusea
vecinului
mai face
liniște
Claudia-Ramona
Codău
Deranjează pe cineva metafora? Nu ne
muncesc oare gîndurile chiar așa,
potopindu-ne? Nu ne inundă, ne invadează, ne pustiesc și asta într-un
vacarm de nedescris. Pentru că, asta sugerează poemul: opusul acestui gen de
potop zgomotos este liniștea. Și reușește oare o tuse să oprească potopul? Da,
pentru că brusc ne abate de la acel diluviu care, mai mult ca sigur, era unul
meschin și egolatru. Dintr-odată, nu se știe de ce, uităm de eul care ne
potopea și în conștiința noastră-și face loc altul. Poemul nu ne spune dacă ne
rușinăm, dacă luăm aminte etc. Restul e tăcere.
sorbindu-i
privirea -
de mult
uitat în ceaşcă
ceaiul verde
Claudia-Ramona
Codău
Se spune că haiku-ul nu este un poem de
dragoste. Și nici nu este în sensul acelei poezii declarative și pletorice,
care abundă de înflorituri metaforice. Nimeni nu poate să nege însă faptul că
poemul de mai sus n-ar fi unul de dragoste. E adevărat, unul care surprinde
într-o unică străfulgerare sindromul
iubirii pînă la pierderea de sine.
emoție de
toamnă –
ochelarii
bunicii
şterşi tot
mai des
Claudia-Ramona
Codău
Poemele Claudiei sînt discrete şi sobre, refuzînd să exhibe
afectele, de ce ar începe poemul de mai sus printr-o mărturisire care părăseşte
rezerva cu care ne-a obişnuit?
Nu, nu s-a contaminat de declarativismul lirismului occidental, dar cochetează un pic cu Nichita. Primul vers este însă doar un macaz ironic, emoţia bunicii este nu atît a negurilor toamnei cît a albeţii care i s-a aşezat pe ochi. Ştersul ochelarilor nu mai ajută cu nimic.
nimeni pe
cărare -
gutuile
bunicii
veștejite-n
geam
Claudia-Ramona
Codău
căutând
drumul
spre casa
bunicilor –
miros de
gutui
Claudia-Ramona
Codău