picurînd ceaiul
observ din nou marginea
ciobită a cănii
(Cristina-Monica Moldoveanu)
Un moment haiku este unul comun, banal
și, iată, repetat poate de mii de ori. Relatat ca atare, fără niciun fel de afectare
sau dorință de a-l privilegia, faptul are tendința de a se restrînge-n sine, de
a-și proteja cu modestie și eficacitate tîlcul.
Există o taină sincretică a cănii, mai
mult ca sigur cana preferată. Cana este încercată, stăpînul nu mai știe
cînd a fost ciobită. Altele, poate tot serviciul din care făcea și ea parte,
s-au spart de mult, de la prima lovire sau cădere. Evenimentul ciobirii a fost
uitat sau poate nici n-a fost luat în seamă atunci. Cana e un simbol al
rezistenței, al duratei, al trecerii printr-un lung șir de întîmplări din
vremea care a tot trecut. E o tovarășă de drum de încredere. Cei doi au răzbit
prin vreme împreună.
Se reîntîlnesc zi de zi la ritualul
tăcut și solidar al ceaiului. Marginea ciobită are un cîntec al ei și stăpînul
s-ar putea să întîlnească odată și odată explicitarea acestui tîlc:
Căci are un suflet şi piatra inertă
cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.
Dar fără de-o rană făptura e moartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu