Haikuul zilei -- 30 septembrie 2017

doar cer şi pământ -

în depărtare un plug

marcând hotarul

(Virginia Popescu)

Plugul capătă în acest poem măreţia unei unelte fundamentale menită să stabilească statutul omului în cosmos. Şi prima, şi cea de a doua imagine lucrează de la bun început, simultan, pe două planuri. Primul este planul unei scene în care plugarul, aflat pe un teren şes, îşi delimitează limita locului (numele rustic al parcelei pe care o lucrează).

Al doilea plan, simbolic, este acela în care plugul, aflat în depărtare, pe linia orizontului, trasează (sau, mai bine zis, consfinţeşte) acea linie imaginară care desparte şi leagă cerul de pămînt. Imaginea nu face decît să evidenţieze într-un mod sensibil şi esenţializat locul şi rostul omului în imensul angrenaj imaginal* al acestei lumi.

Plugul, instrument cardinal al aşezării omului într-un loc pe care-l preschimbă în aşezare, loc unde va cultiva pămîntul şi va întemeia civilizaţia urbană, este, dacă mi-aduc bine aminte, cel care marchează contururile legendare ale Romei lui Romulus. Căci numai civilizaţiile agrare au fost acelea care au plăsmuit marile religii, în care cele două tărîmuri – cerul şi pămîntul – sînt atît de marcat şi definitiv distincte. Plugul este cel care a hotărnicit destinul omului deschizîndu-i acest nou orizont.

Imaginea, în simplitatea ei stilizată, confirmă soarta fiinţei umane aşezată pe hotarul dintre cer şi pămînt: truditor al ogorului ridicîndu-şi ochii rugători şi plini de speranţă spre cerul de unde poate veni mereu binefacerea ploii şi a căldurii dar şi urgia arşiţei şi a potopului.

________________

*Sintagma "mundus imaginalis" a fost creată de Henry Corbin pentru a desemna ceea ce poate fi numit universul imaginilor (iconosfera). Este vorba de constelaţii de imagini şi simboluri ce irigă freatic cultura umană şi se organizează ca viziuni coerente despre univers, imagini ale lumii, secretate de diverse sisteme religioase, filosofice sau artistice. Este acea parte a imaginţiei care are impact asupra lumii omului şi nu doar închipuire lipsită de efecte practice.

Haikuul zilei -- 29 septembrie 2017

ierbarul complet -

măceșe roșii prinse-n

straturi de gheață

(Ana Drobot)

        Unui haiku bun îi stă bine să nu tînjească după un sens stabil și irevocabil, împotmolindu-se-n smîrcul beției de cuvinte. Chiar dacă sintagma ierbarul complet pare un text limpede, împlinit, suficient sieși, completitudinea lui este doar aparentă. Așa complet cum pare a fi, ierbarul are valențe nesatisfăcute și, din nevoia de context,  este gata să derapeze spre sensuri figurate și spre un joc aluziv cu partea a doua a poemului dacă și aceasta îi va oferi pretexte.

        Și ea îi dă într-adevăr replica. Măceșele roșii, acum în toamna tîrzie sau în iarna abia începută, sînt învelite în straturi de gheață, aidoma plantelor culese și puse la uscat de-a lungul anului între foi de sugativă. Iată că și natura se joacă iscusit de-a ierbarul: colecționează și conservă, cu proceduri și mai ingenioase, fără să le altereze culoarea vitală, fructe de pădure. Proiectul individual al  unui ierbar oarecare este preluat și continuat la scară universală de natura însăși.

        Ierbarul nu-și oprește însă derapajul. Complet fiind, simbolizează încheierea unui ciclu, a anotimpurilor cînd natura vegetală prolifera nestingherită și, de ce nu, a vieții unui om. Cu această ultimă completare, care le cam surclasează pe cele anterioare, el poate sugera lesne o colecție de evenimente, de fapte ale unei vieți sustrase cumva pierderii definitive – medalioane roșii în pojghiță de gheață, vitalitate congelată pios.

Haikuul zilei -- 28 septembrie 2017

luna de miere –

doar cafeaua de dimineață

fără zahăr

(Capotă Daniela Lăcrămioara)

        Calitatea cea mai importantă a poemului este discreția. Autoarea comunică doar o stare a lucrurilor și, prin modul în care o divulgă, o atitudine față de ea – rezerva, reținerea. Felul în care sînt prezentate cele două elemente de compoziție – luna de miere și cafeaua de dimineață – este unul alb, aparent neutru, lipsit de ornamente poetice și de artificii retorice. Nimic nu vrea să atragă atenția sau să influențeze receptarea frustă a celor două obiecte.

        Aparent, pentru că există cuvinte care insinuează, care strecoară aluzii. Cafeaua fără zahăr poate fi o nevinovată preferință personal(izat)ă, un fel de tabiet la alegerea clientului, dar, în tandem cu mierea (lunii) și modulată de restrictivul doar, sugerează că, în situația dată (luna de miere), dulceața este oricum din belșug și n-ar mai fi nevoie de nimic altceva.

        Dar aluziile nu se opresc aici. Dacă tot e vorba de cafeaua de dimineță, atunci putem accepta că luna, galbenă ca mierea, se află încă pe cer și putem sorbi, în porții egale, cafeaua și farmecul ei de neuitat. Asociat poate cu acela al unei luni de miere de demult. Chiar dacă am uitat să punem zahăr în cafea, nu mai contează, există suficiente compensații în situația de azi. Și s-ar putea ca, fără să fim diabetici, să renunțăm la zahăr (de ce nu și la cafea?) pentru mierea lunii.

        Un haiku autentic comunică lucrurile importante nu prin textul la vedere, ci prin derapajul aluziv al cîtorva dintre cuvintele lui și al unora dintre detaliile situației prezentate. E posbil ca aici să fie încifrată și o pildă: cînd luna e de miere, evitați dulcegăriile.

http://romaniankukai.blogspot.ro/2015/12/luna-de-miere.html

Haikuul zilei -- 27 septembrie 2017

cam strânge frigul -

în căușul palmelor
castane coapte

(Elena Malec)

        Elena are simțul imaginii. Al imaginii în sensul larg pe care-l admite haiku-ul. Acea imagine pe care nu doar o vezi, ci o poți percepe cu oricare dintre simțuri. Aici cele două imagini nu sînt vizuale. Ele evocă frigul simțit prin toți porii epideremei și căldura castanelor coapte simțită în căușul palmelor.

        În ce privește cuvintele din prima parte a poemului, avem de a face cu o imagine expresivă uzînd de o îmbinare de cuvinte cunoscută și stabilă. Una obiectivă care vorbește plastic de o anume intensitate a frigului. Ea nu vorbește de ceea ce ar simți autorul, ci de faptul că frigul e atît de puternic încît provoacă oricui frisoane – strînge. Califică deci o stare a vremii din punct de vedere al temperaturii. Metafora a fost transformată în expresie vehiculată de toată lumea și, atunci cînd cineva o rostește cu convingere, o însoțește spontan de o apropiere a umerilor mimînd strîngerea hainei la piept. Brrr! Tot acest complex mimico-verbal este unul dobîndit într-o anume colectivitate – cunoscut, însușit, repetat. Pe scurt – obiectivat. Expresia nu este decît o reacție reflexă și complexă la o anume stare a vremii. Expresiile se perpetuează prin oameni.

        Împreună, cele două imagini sugerează atmosfera unor vremuri trecute. Vremea copilăriei și a adolescenței de altădată. Cu bucurii mai austere și mai puțin costisitoare. Aparent mai sărăcăcioase dar care au fasonat suflete aidoma acelui căuș al palmelor în care amintirile vor avea mereu căldura castanelor coapte.

Haikuul zilei -- 26 septembrie 2017

pastel de toamnă –

doar broboada bunicii

la fel de neagră

(Adrian Nicolae Popescu)

            Doar introduce o excepție, o singularizare. În context, broboada bunicii pare ceva ferm care nu consimte cu niciun chip la festivismul ad-hoc al culorilor. La degradarea travestită în bucuria unanimă de a savura degradeul, la bogăția infinită a nuanțelor ruinării și ponosirii. La tonurile palide și devitalizate ale veștezirii, la delicatețea bolnavă a sclifoselii.

        Bunica poartă cu demnitate și încăpățînare broboada neagră de la primul deces din familie. Ea, sau mai curînd broboada ei simbolică, știe și nu renunță la autenticitate pentru lîncezeala sufletelor desenate în culori pastelate. Broboada ei sfidează cochetăria. Dacă ar fi mai instruită ne-ar putea vorbi cu patos despre impostura toamnei.

        Se mișcă printre culorile fade iute și tăcut ca o flacără întunecată.

Haikuul zilei -- 25 septembrie 2017

Gară-n ars Bărăgan –

ornice Paul Garnier

ştirbe de ace 

(Emil Burlacu)

       A.Haikuul acestei zile este primul haiku românesc reușit, o capodoperă care deschide seria capodoperelor.(Șerban Codrin)

            

       B.Primul vers surprinde un cadru înțepenit, care din cauza caniculei și a secetei, nu are nicio șansă de remediere. Ținutul este în plin proces de deșertificare, iar elementele peisajului se transformă pur și simplu în artefacte, fosilizându-se continuu. În partea a doua, se insinuează, din cauza calamității, abandonul, ieșirea din timp(știrbe de ace) și iată că gândul te duce direct la Salvador Dali, la celebrul tablou Persistența memoriei. Neavând niciun antidot, însuși TIMPUL clachează.

La nivel fonetic, un rol aparte îi revine în primul vers asonanței. Astfel, vocala a sub accent, repetată de trei ori sugerează vastitatea spațiului cotropit de arșița mistuitoarea, care trebuie percepută ca o amenințare continuă ce te urmărește ubicuu.(Cezar C.)

        C.Primul vers, Gară-n ars Bărăgan, ne situează în atmosfera acelei întinderi nesfîrşite şi pustiite de căldura verii. Un loc unde viaţa abia mai palpită şi totul pare epuizat de caniculă. Acestui climat de torpoare şi somnolenţă, în care gara pare să se lichefieze încet în peisaj, pierzîndu-şi semnificaţia de reper al civilizaţiei, i se adaugă în versurile următoare, gradat, alte semne ale decrepitudinii. Ornicele din alte vremuri sînt deja lipsite de ace, veşnicia Bărăganului nu se mai scurge, e statică, topeşte totul în starea de pustiu şi paragină.(Corneliu-Traian Atanasiu)

http://unhaikupezi.blogspot.ro/2009/04/versul-original-207-gara-n-ars-baragan.html

Haikuul zilei - haiku clasic -- 24 septembrie 2017

Vânt dinspre mare –

ultima frunză din plop

fisurând luna

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 23 septembrie 2017

Mirosul fânului –

caut pe hartă locul

unde mă aflu

(Valentin Busuioc)

Haikuul zilei -- 22 septembrie 2017

Vin valuri vuind

dar nici o corabie –

niciun pescăruş

(Vasile Moldovan)

                   *

Haikuul zilei -- 21 septembrie 2017

O vîslă frîntă

şi uitată în trestii –

sfîrşitul verii

(Zeno Ghiţulescu)

Tumultul curmat al vacanţei de vară este surprins cum nu se poate mai bine de acest obiect deteriorat, devenit inutil şi abandonat între trestii. Un obiect care-şi avea rostul şi fusese manevrat cu putere şi cu bucurie în întreceri şi escapade de-a lungul unui întreg sezon estival zace acum ca o relicvă neputincioasă.


http://unhaikupezi.blogspot.ro/2009/04/versul-original-221-o-visla-frinta.html

Haikuul zilei -- 20 septembrie

Pașii nimănui -
în liniștea amiezii
cad castanele

(Marian Dopcea)

Un poem cu o gradare savantă a efectului. Paşii nimănui amorsează doar o anume nelinişte, o bănuială mai degrabă infirmată. Aşteptarea, imprecisă şi nedumerită, este întinsă ca o coardă pînă în ultimul vers. În liniştea amiezii calde de toamnă sau a siestei moleşitoare, urechea ciulită surprinde ceea ce ochiul închipuirii, deşi caută incitat şi dezorientat, nu are cum să vadă: pocnete repetate şi neliniştitoare, ca nişte paşi fără autor: cad grele şi dificil de depistat roadele castanului.

http://unhaikupezi.blogspot.ro/2009/05/versul-original-274-cad-castanele.html

Haikuul zilei -- 19 septembrie 2017

un fir de nisip
în pușculița goală -
vara s-a sfârșit

(Clelia Ifrim)

Se spune că haiku-ul refuză figurile de stil, în special comparaţia. Asta înseamnă însă doar că într-un haiku autentic nu vei găsi semnele formale ale figurilor de stil. Este vorba mai degrabă de o anume discreţie şi eleganţă, textul nu îţi impune făţiş să faci o comparaţie, dar ţi-o sugerează complicitar. Îţi spune că n-fi decît un ageamiu dacă ai rămîne la un nivel al platitudinii celui ce s-a întors din vacanţa estivală cu suvenirul kitsch al unei puşculiţe goale, dacă n-ai simţi că puşculiţa şi nisipul evocă o clepsidră, iar sfîrşitul verii un anotimp al vieţii plin de rost şi de vitalitate.

Pe scurt, poemul vorbeşte despre felul în care ne simţim goliţi de noi înşine după un episod deosebit de intens al vieţii, despre puţinul cu care ni se pare că ne-am ales după ce el s-a consumat. Dar asta îndreptîndu-ne privirea spre lucruri care par să nu ne implice, deşi ele sînt doar simboluri pline de tîlc.

http://unhaikupezi.blogspot.ro/2009/04/versul-original-223-vara-s-sfirsit.html

Haikuul zilei -- 18 septembrie

cireș înflorit -
portretul bunicului
în decembrie

(Ion Roșioru)

Poemul pune în paralel două imagini. Oarecum în opoziţie, cireşul primăvăratec şi bunicul în iarna vieţii. Floarea cireşului pare să contamineze însă şi fizionomia bunicului. Faţă-n faţă cu minunea reiterată a naturii, chipul albit al bunicului reflectă aceeaşi bucurie a izbucnirii impetuoase a primăverii.

http://unhaikupezi.blogspot.ro/2009/03/versul-original-203-portretul-bunicului.html

Haikuul zilei -- 17 septembrie 2017

împuşcătură -

pe întinsul câmpiei

eternitatea

(Dumitru D. Ifrim)

        Şerban Codrin susţine că poemul de mai sus era detestat de Florin Vasiliu pentru că n-ar avea kigo, în timp ce părerea sa este că împuşcătura este un kigo de toamnă, ca şi vînătoarea la care face aluzie. Mie mi se pare că, în cazul de faţă, o asemenea discuţie este de prisos. Poemul este atît de bun încît, evident, ar fi penibil să-l iei la bani mărunţi şi să-l legitimezi cerîndu-i paşaportul. Presupunînd că are sau că n-are kigo, poemul are atît de multe calităţi încît compensează cu asupra de măsură această trecere ruşinoasă prin furcile caudine.

        Care ar fi acestea? În primul rînd, propune o opoziţie flagrantă între efemer şi etern, prin două imagini cum nu se poate mai bine alese pentru a avea rezonanţă nemijlocită în simţuri. Nimic nu sugerează mai bine instantaneitatea decît un foc de armă, o descărcare explozivă, neaşteptată şi fulgerătoare. Clipa fulminantă în apogeul ei simbolic. Ivindu-se ca propria sa pieire.

        Dacă senzorial, auditiv, ceea ce e trecător şi vremelnic poate fi concentrat simbolic în detonarea unei arme de foc, resimţirea senzorială a eternului pare aproape exclusă. Care ar fi simţul capabil s-o facă? Mai mult ca sigur, aici se cere o expresie mijlocită. Şi poemul o găseşte evocînd sau doar propunînd prin întinsul cîmpiei un echivalent vizual al veşniciei – infinitul spaţial. Întinsul nu se rezumă la faptul de a vedea un teren şes, neted, plan, ci vizează întinderea, impresia de spaţiu în expansiune, nemărginit. Vastitatea cuprinsului, văzut aievea, cu ochii, capătă tensiunea unei desfăşurări în act, a unei întinderi (extinderi, expandări) care tinde să nu se mai termine.

        În al doilea rînd, în mod paradoxal, pe această întindere fără accidente de relief, este plasată eternitatea, un concept, o abstracţie, o entitate care nu poate fi receptată prin simţuri. Este ca şi cum vibraţia infinită a cîmpiei ar trebui să se convertească într-un fel de halucinaţie perceptibilă prin toate celelalte simţuri. Ca şi cum toate simţurile întrunite ar face efortul de a resimţi ceea ce depăşeşte registrul pentru care fiecare dintre ele a fost proiectat.

        Pe întinsul cîmpiei eternitatea este o imagine pe care ar putea-o confirma şi adopta oricare dintre mitologiile lumii. Sintagma este reprezentativă pentru orice posibilă epifanie (arătare a divinităţii). Sau, în cazul nostru, doar manifestare sau percepere neașteptată a esenței sau semnificației cîmpiei. Aceea de a putea converti infinitul spaţial în veşnicie temporală.

        În al treilea rînd, în ciuda diferenţei antagonice dintre cele două imagini, ele rămîn două imagini organice, făcînd parte din aceeaşi scenă, din aceeaşi compoziţie muzicală, precum două organe diferite interconectate într-un organism. Punînd în contrapunct un fapt uman, un artificiu bizar, simbol al unei civilizaţii mai curînd suspecte, cu unul avînd amploarea celor ce există dintotdeauna, poemul pare să fie expresia emblematică a unei legi a firii. Cîmpia, asemenea timpului, îngăduie împuşcătura, dar o amortizează îndată, făcînd-o să piară ca şi cum n-ar fi fost.

        Aș mai putea adăuga faptul că împușcătura este o revelație, o trezire din moțăiala în care adîncul tăcerii devenise calp, lipsit de fior.

Haikuul zilei -- 16 septembrie 2017

coadă la piaţă -

donatorii de sânge

cumpără urzici

(Sorin Micuţiu)

         Poemul m-a cucerit prin simplitatea lui care, i-adevărat, în versul median, prin sintagma donatorii de sînge, ţinteşte dincolo de banalitatea celor spuse. E evident, că donatorii este doar o metonimie ironică, numind, uşor metaforic, printr-o parte a lor, pe toţi cei care îşi donează sîngele (vorba-vine, căci n-o prea fac de voie ci de nevoie) pentru propăşirea societăţii.

         Altfel, scena este cum nu se poate mai realist-patriarhală: coada de rigoare, tipic românească, la taraba unde o biată babă de la ţară a adus cîteva urzici crescute pe lîngă garduri. Nu-mi închipui că vînzarea acestor trufandale locale ar putea fi preluată în circuitul european. Nu cred nici că s-ar putea trece la cultura lor extensivă, nici că Uniunea ne-ar putea impune norme igienice de colectare şi standarde de prezentare la vînzare.

         Urzicile sînt pentru noi un kigo reprezentativ de primăvară şi, dincolo de gustul inconfundabil al urzicilor pregătite cu usturoi, ştim bine că sezonul lor este extrem de scurt şi că, tocmai pentru ivirea lor precoce în primăvară şi-au cîştigat un prestigios renume, acela de împrospăta şi subţia sîngele îngreunat după alimentaţia greoaie de iarnă.

         Poemul, care are elemente de recuzită urbană, piaţa şi donatorii, ar putea fi şi un sneryu. Kireji-ul şi kigo-ul îl recomandă totuşi ca haiku. La fel ca şi ironia care, deşi frustă, este extrem de subtilă. Chiar dacă se resimte în el o amară critică socială, autorul nu vituperează la modul imprecaţiei politice, de obicei, cu cît mai ţipătoare cu atît mai stîngace şi mai vulgară (cel puţin pentru un haiku).

         Cine stă la coadă la urzici? În primă instanţă, tot natul (truditorilor) dornic să-şi împrospăteze sîngele ostenit şi anemiat de o iarnă totdeauna prea lungă. În al doilea, în particular, donatorii veritabili de sînge, sărăcimea care doar aşa obţine acel bonus aferent donării, venit precar care le-ajunge doar pentru o porţie de urzici. În al treilea rînd, şi mai abstract-simbolic, cei înrobiţi (seduşi de fapt) socialmente să-şi doneze sîngele societăţii de consum.

         Cumpără urzici poate avea şi sensul nevinovat al bucuriei primăvăratice de a simţi miresmele noi şi proaspete ale unor vegetale autohtone. Dar aluzia la precaritate, la criză, la condiţia nefastă a salariatului care-şi vinde (mascat sub formă de donaţie) sîngele este cît se poate de transparentă. Deşi suficient de discretă pentru ca haiku-ul să nu fie viciat de sarcasm sau satiră. E suficientă această amărăciune vioaie.

         În fine, nu trebuie ignorat simbolismul urzicător al urzicilor. Lăsat la urmă, cuvîntul capătă şi alte valenţe: poate cumpărătorii cumpără urzicile şi pentru efectul lor usturător şi vezicant cu care, iată, într-un haiku, îşi pot alina amarul şi rafina ironia.

Haikuul zilei -- 15 septembrie 2017

plouă mărunt -

în căruța cu fier vechi

lama unui plug

(Manuela Dragomirescu)

        Cel mai surprinzător lucru în legătură cu acest poem este faptul că, participînd la concursul lunii aprilie care a avut ca temă cuvîntul plug, kigo de primăvară, a cîştigat totuşi locul I, mutînd deliberat accentul sezonier pe ploaia măruntă a toamnei care convine însă de minune intenţiei pe care a urmărit-o. Este mai mult decît evident că, în vremurile noastre, din moment ce aratul cu plugul este perimat, simbolismul său primăvăratec pare să se diminueze sensibil. Fapt confirmat şi de mulţimea poemelor care au folosit sintagma plug ruginit, urmărind obţinerea unor efecte nostalgice, dar calificînd totodată ieşirea plugului din uz.  Oricum, în afara asocierii actuale cu sărăcia celor ce n-au alte mijloace pentru arat, plugul este astăzi deja o unealtă dezafectată, cel mult muzeală.

        Lucrul acesta dovedeşte şi evoluţia simbolurilor, pierderea unor sensuri şi derapajul lent spre alte sensuri în ton cu vremurile care se schimbă şi ele. Şi, dacă simbolurile naturale pot fi mai statornice, cele culturale sînt mult mai labile şi gata oricînd să cumuleze alte sensuri, dar mai ales să modifice priorităţile ierarhice ale sensurilor.

        Cu puţină imaginaţie şi cu un minim efort simbolic, scena surprinsă în poem este una de o imensă tristeţe – asistăm la înmormîntarea unei epoci. Şi nu oricum. Căci, iată, fără niciun prohod şi fără vreo procesiune, pe o vreme cîinoasă, ultima relicvă, reprezentativă pentru o îndeletnicire seculară şi pentru o ţară (fostă eminamente agrară), plugul, este aruncată peste mormanul de fier vechi şi dusă la groapa de gunoi a istoriei (chiar dacă, ecologic şi eufemistic, îi vom zice reciclare). Şi totul se petrece parcă pe furiş, ruşinat, ploaia măruntă fiind doar complicele ţiganului sordid ce mînă o cotigă gata să se dezmembreze, trasă de-o umbră de cal, numai piele şi oase.  

        O clipă doar, cîte-un ochi înlăcrimat zăreşte sclipirea oțelului lustruit de atîtea brazde întoarse.

Haikuul zilei -- 14 septembrie 2017

plouă cu soare –

cântărind curcubeul

cumpăna fântânii

(Valer G. Pop)   
                                                                  

        De cum am înregistrat poemul în concurs, m-am bucurat de valoarea lui şi mi-am zis că e greu de crezut că voi mai înregistra un altul mai bun. Pentru mine era clar că ar fi trebuit să iasă cîştigător, dar rămînea să primească şi girul votanţilor. Faptul că a cîştigat este totuşi o supriză, nu cît priveşte valoarea lui indiscutabilă, ci în privinţa gustului deja format al votanţilor care i-au acordat un număr de puncte aproape dublu faţă de cele ce-l urmează.

        Ce m-a uimit şi m-a încîntat din capul locului a fost simplitatea şi echilibrul expresiei. Nimic forţat, formulări fireşti, făcute parcă să invoce cît mai direct imagini plini de o emoţie necăutată, intrinsecă. Un singur cuvînt, cântărind, parcă îngînînd linia greoaie a cumpenei, evadează din imagini spre altă zare – aceea a spiritului.

        Nimic nu aminteşte de prezenţa sau existenţa omului, totul este manifestare liberă a fenomenelor naturii. Poate doar ideea prezumată că ar exista un observator care le evocă numindu-le şi ne atrage privirea către ele. Dar acesta poate fi şi o entitate spirituală, şi ea uimită de cum s-au nimerit lucrurile şi de ceea ce ele spun inimii fără să sufle o vorbă.

        În ploaia cu soare resimţim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Nu ştiu ce a intenţionat autorul, dar pot să-mi închipui, că în acel moment de ploaie uşoară, luminată de soare, curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliţă purtată pe umăr de o fiinţă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din poveşti.

        La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile şi a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obţinut prin clătinări şi legănări uşoare. În cazul de faţă, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate ţine în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieţii.

Haikuul zilei -- 13 septembrie 2017

portretul tatei -

păianjenul îi ţese

o altă pânză

(Valeria Tamaş)

        Dacă un haiku trebuie să lucreze cu imagini care să evoce o scenă şi să simbolizeaze prin intermediul ei stări de conştiinţă şi emoţii, comentariul poate spune de la bun început unde bate autorul. Un joc frumos de cuvinte ne îndreptăţeşte să spunem că tema poemului este pînza uitării.

        Portretul este zugrăvit pe o pînză, de unde şi denumirea prin metonimie a tabloului drept pînză. Simbolic, portretul tatei este şi el o ţesătură de reprezentări, imagini mentale brodate pe o canava de emoţii. Este vorba, şi într-un caz, şi în altul, de o pînză a neuitării. Un portret este o stavilă în calea uitării. Indiferent că este pictat pe pînză sau zugrăvit în sufletele urmaşilor, tatăl îşi păstrează  prin el amintirea vie.

        Păianjenul este prin definiţie adversarul amintirii. Pînza lui se întinde grabnic oriunde lucrurile nu mai sînt suficient frecventate. Portretele de pe care nu se mai şterge praful, care nu mai sînt privite cu un ochi pios menit să le împrospăteze culoarea, se estompează şi se şterg uşor, uşor în ceaţă. Ramele lor sînt cel mai bun pretext pentru lucrarea harnică a păianjenului. Pînza păianjenului se prinde de ele şi învăluie ca într-un giulgiu al uitării orice tablou.

        Şi rareori mai scapă ceva din această pînză a morţii. Căci, simbolic vorbind, este vorba de o a doua moarte. Aceea definitivă, a amintirii. Iar pînza păianjenului, deşi extrem de subţire, este cum nu se poate mai  tenace şi creşte, încet, încet, neobosit ca timpul. Precum în versurile din Balada morţii a lui Topârceanu: “Zi cu zi l-au troienit / Vremea si uitarea”.

        O pînză pentru amintire, o alta pentru înmormîntare. Fără s-o spună, poemul o sugerează. Pînza păianjenului este ca un cocon al morţii. Din ea nu-şi va mai lua zborul niciun fluture. Iar amintirile noastre nu sînt decît o permanentă luptă cu păienjenişul uitării.

Haikuul clasic -- 12 septembrie 2017

ciocănitoarea

contemplă gânditoare

lemnul colibei mele

(Kobayashi Issa)

        Nici vorbă, avem de a face cu o personificare a ciocănitoarei, dar, cum lucrurile trebuie văzute alegoric, tocmai ea este cea care face din ciocănitoare rezonerul situaţiei sugerate. Lemnul colibei reprezintă în primă instanţă trăinicia. Cine îşi durează o colibă, mizează pe durabilitatea lemnului din care şi-a făcut un adăpost pentru a-şi duce traiul. A folosit lemnul pentru că a avut încredere în capacitatea lui de a-l adăposti de vremea rea pe termen lung.

        Ciocănitoarea, specialistă în infirmităţile lemnului, pare să stea pe gînduri înainte de-a pune un diagnostic colibei. Ea ştie din experienţă că  lemnul este perisabil şi lesne atacat de cele mai felurite gîngănii. Dacă se va convinge că sub faţada prezentabilă se ascund insecte apetisante, va trece sigur la investigaţii percutante.

        S-ar putea însă ca atitudinea ei gînditoare să fie determinată de faptul că lemnul construcţiei este prelucrat, tratat, alterat, ieşit din circuitul firesc al naturii şi, în felul ăsta, pîngărit şi profanat. E poate o postură care mărturiseşte un anume dispreţ faţă de lucrarea spurcată a omului. Şi de lemnul prihănit.

        Dar ne putem gîndi şi la faptul că, puţin mai înţelegătoare decît omul, priveşte cu empatie şi cu ironia celui care ştie mai multe situaţia ingrată a omului care se amăgeşte că şi-a construit un adăpost durabil.

Dar încă, poate că nu e vorba decît de un alter-ego al autorului. Unul care, fără cuvinte şi fără emfază, doar scărpinîndu-se-n cap, îl face pe privitor să se îndoiască de tot ce i se părea pînă atunci lipsit de orice echivoc.

Haikuul zilei -- 11 septembrie 2017

caier isprăvit - motanul încă toarce-n poala bunicii

(Claudia-Ramona Codău)

   Poemul te cîştigă prin atmosfera tihnită care emană din imaginea domestică a unei îndeletniciri străvechi. Întreaga sa recuzită evocă acea viaţă patriarhală pe care unii dintre noi am mai prins-o şi căreia acum îi ducem dorul. Torsul, cu ritmul său domol şi monoton, firul subţire şi fragil înfăşurat încet-încet pe fus au căpătat din vremuri imemoriale o simbolistică intim legată de cursul vieţii. Torsul pare să furnizeze fibra cea mai potrivită pentru povestea vieţii.

        Citind poemul fără a-l rupe în două, lăsînd continuitate acestei harnice şi fără de sfîrşit preocupări, ne încîntă  felul în care ea se prelungeşte molipsind motanul pentru care torsul, schimbînd registrul, devine doar incantaţie trîndavă. Între caier şi poala bunicii, mimînd toropeala motanului, nu se poate să nu resimţi desfătarea poveştii toarse cu aceeaşi inepuizabilă răbdare a bunicii şi ascultată cu lipsa de griji şi  fervoarea nedisimulată a copilului care ai fost odată.

      Dacă, respectînd continuitatea de sens, am surprins atmosfera poemului, repunînd în drepturi kireji-ul, înţelegem că prima imagine simbolizează divergent nu doar un sfîrşit al caierului de poveşti care era bunica, ci şi al vremii miraculoase cînd eram copii, ca şi al acelor timpuri patriarhale care nu se vor mai întoarce niciodată. Decît poate în scurte clipe cînd nostalgia ne va readuce imaginar cu capul în poala bunicii unde torceam şi noi la unison cu sfîrîitul neobosit al fusului ce aduna răbdător fir pentru urzeala prin care  să se ţeasă povestea vieţii noastre. 

      Dar poemul pare să încurajeze totuşi comportamentul impenitent al celui care, în ciuda caierului isprăvit, mai poate toarce fir nou în poala visului.

http://www.poezie.ro/index.php/essay/13992773/Caier_ispr%C4%83vit

Haikuul zilei -- 10 septembrie 2017 -- haiku clasic

Oricât de umili -

doar la cules cartofii

cădem în genunchi

(Șerban Codrin)

Umil are un sens propriu rezultat din condiţia socială de om simplu, sărac, neînsemnat, fără pretenţii, dar şi unul figurat izvorît dintr-o atitudine de respect şi evlavie faţă de ceea ce-ţi este superior: umilitate, smerenie. O modestie la care eşti constrîns sau pe care o adopţi conştient şi responsabil.

Gestul îngenuncherii la culesul cartofilor este însă umilinţa supremă care împleteşte cele două sensuri. Îngenunchiat de nevoia de a-şi agonisi hrana, ţăranul simte totodată smerenia faţă de soarta sa aspră dar plină de demnitate. Căderea în genunchi este şi un fel de reverenţă, căci în încordarea lor se simte vibraţia tonică a unei mîndrii surdinizate. Prin oricît de, formularea ţintește o culme a umilinţei pe care o marchează însă printr-un simplu doar.

http://unhaikupezi.blogspot.co.uk/2009/06/versul-original-306-doar-la-cules.html

Haikuul zilei -- 9 septembrie 2017

Carul cu fân -
copiii deschid poarta
să intre luna

(Mioara Gheorghe)

Haikuul zilei -- 8 septembrie 2017

Cireșul amar

din ce în ce mai negre

tălpile goale

(Lavana Kray)

      Poemul Lavanei poate fi citit în primă instanţă la propriu. Copiii care mănîncă sau culeg cireşele negre sînt împinşi de fervoarea fără oprelişti a vîrstei şi a verii abia începute. Totul se petrece într-o atmosferă de bucurie şi încîntare, într-o exuberanţă a contactului direct şi viu cu o lume inepuizabilă în oferta şi savoarea ei. Cireşul amar este unul sălbatic, aflat în afara vreunei proprietăţi private şi poate fi jefuit fără nicio teamă. Copiii sînt desculţi pentru că aşa se simt mai liberi. Nu doar tălpile, care calcă cireşele căzute, dar şi degetele, şi buzele, şi chiar trupurile le sînt înnegrite de cireşele strivite pe care le  mănîncă şi cu care se bat. Scena este reală sau măcar absolut veridică. Oricine, copil fiind, a trăit o asemenea întîmplare sau măcar şi-o poate închipui din imaginarul colectiv la care are acces nestingherit.

     Dar poemul nu se rezumă la acest lucru pur şi simplu. Structura lui este alegorică şi elementele simpliste ale scenei dintîi se dovedesc complexe simbolice. Cireşul amar este un fel de pom al vieţii care, abia acum, e resimţit în paradoxala sa ofertă – fructele, roadele culese sînt fatalmente dulci-amare. Niciun obiect al dorinţei nu este univoc. Odată obţinut, îi simţi simultan şi savoarea, şi amărăciunea. Accentul pus pe înnegrire vorbeşte de un drum al vieţii, pe care, înaintînd, tălpile se întinează tot mai mult, adună tot mai multă vinovăţie. Lucrurile se pot petrece într-un iureş copilăros, înainte ca, brusc, să sesizezi latura profundă, destinală a jocului cu pricina.

     Se poate însă să afli mai din vreme şi să-ţi asumi fără regrete acest joc al sorţii. Să citeşti din capul locului, fără iluzii, ceea ce spun cireşele amare:

fără iluzii –

dintre cireşe le-aleg

pe cele-amare

Şerban Codrin

Să alegi toate roadele vieţii cu o conştiinţă mai trează, care

resimte că darurile sînt ambigui şi paradoxale – şi dulci, şi amare. Şi să refuzi pentru ele ceea ce este doar chilipir mălăieţ.

(Corneliu-Traian Atanasiu)