capul
aplecat –
la
marginea zăpezii
primul
ghiocel
(Maria Doina Leonte)
Poemul deschide o perspectivă asupra haiku-ului însuşi.
Imaginea pe care o surprinde în primul vers este de un desăvîrşit firesc, capul aplecat este gestul natural al
celui ce priveşte uimit şi totodată încîntat primul ghiocel din an.
Asta în
planul imediatului, căci, în plan secund şi alegoric, gestul este în acelaşi
timp şi unul simbolic şi polemic. Simbolic pentru că totdeauna are şi alte
tîlcuri. Polemic pentru că impactul dintre cele două imagini dă de-o parte
sensul prudent şi oportunist al evitării riscului (capul plecat cînd sabia se află deasupra lui) şi mizează decisiv pe îngrijorare, dedicare, consacrare.
Cele două
imagini sînt de un firesc organic şi fac un cuplu de o absolută verosimilitate.
Dar în firescul alăturării lor există o doză evidentă de suprafiresc pe care e
menit s-o reveleze haiku-ul. Care, aşa cum spune Mircea Eliade, surprinde, ca
şi alte creaţii spirituale, sacrul
camuflat în profan. Capul aplecat devine astfel gestul cuvenit al celui
care-şi asumă umilitatea liber consimţită în faţa neînsemnatelor dar
revelatoarelor întîmplări ale lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu