porumbul cules –
deasupra cocenilor
secerea lunii
(Genovel-Florentin Frățilă)
E
inutil şi pueril să crezi că în numai două pagini ai putea afla ce este
haiku-ul. Orice definiţie este la urma urmei un lucru steril cînd este vorba de
lucrurile concrete. Fără să iei contact direct cu ele, să le explorezi prin
toate simţurile, să faci experienţa lor pe viu nu ştii încă nimic despre ele.
Iar dacă e vorba despre un obiect de artă, atunci trebuie ca acea experienţa să
fie suficient de îndelungată ca să ai timp să-i prinzi gustul.
De
aceea am să încep abrupt şi am să spun pur şi simplu, acesta este un haiku:
porumbul cules –
deasupra cocenilor
secera lunii
Dacă veţi mai citi şi alte haiku-uri veţi observa lesne
că, formal, ele se prezintă cam la fel. Trei versuri inegale, unul mai lung la
mijloc, o linioară de despărţire care marchează o pauză între cele două părţi
(sintagme) ale poemului. Scrierea fără majuscule la începutul versurilor.
La
fel de uşor, veţi observa că nu există o continuitate discursivă a textului.
Cuvintele nu se leagă în propoziţii sau fraze, rămîn în stadiul fragmentar de
sintagme (grupuri mici de cuvinte legate cu sens). Şi, din structura acestor
fragmente, se poate vedea că ele nu povestesc, nu descriu, nu rostesc vreo
sentinţă şi nici nu vor să convingă de ceva. Iată un prim sens al acestor poeme
aride, concise, austere: mărturisirea implicită a unei atitudini rezervate,
reţinute, parcimonioase. Sobrietate care refuză să exhibe, să-şi declare, să-şi
mărturisească zgomotos simţirea.
Ce
spune totuşi textul? El numeşte, cît mai concis, două lucruri şi, în felul
acesta, le evocă în faţa ochilor noştri. În puritatea lor, fără zorzoane
metaforice, fără să chocheteze cu vreo intruziune subiectiv-emoţională în
obiectivitatea lor. Fără să le altereze puterea genuină. Autorul nu există
explicit în niciunul din cuvintele poemului. Există doar porumbul, cocenii,
luna. Autorul refuză să se arate, atît prin faptul că textul nu vorbeşte
despre el, cît şi prin acela că nimic textual nu notează sau trădează emoţia
sa.
Trebuie să recunoaşteţi că acest poem vă înşeală aşteptările şi vă violează
obişnuinţele. El se adresează celor care, prin viaţa şi experienţa lor, sînt
adepţii unei atitudini reticente şi discrete, au cultivat-o, o apreciază şi o
gustă cînd o întîlnesc. Şi o practică în viaţa lor şi, implict, ea răzbate în
poezia pe care o scriu.
Să
vedem ce poate totuşi să placă într-un astfel de poem. În primul rînd faptul că
el lasă lucrurile să vorbească. Emoţia este în ele, autorul a trăit-o în faţa
lucrurilor şi a scenelor evocate. Ele sînt corelatul obiectiv al emoţiei sale,
singurul pe care e dispus să-l dea în vileag. Într-un fel misterios, emoţia era
acolo cînd le-a văzut (simţit, experimentat), nu el le-a infuzat-o. El îşi
mărturiseşte emoţia doar prin ricoşeu evocîndu-le. Şi speră ca şi pe cititor
ele să-l emoţioneze în acelaşi fel. Este o invitaţie şi o provocare la a simţi
că lucrurile şi natura comunică tainic, fără cuvinte, cu noi.
Abia în faţa imaginilor (lucrurilor şi scenelor aievea), contemplîndu-le şi
meditînd la sugestiile, aluziile, tîlcul lor (care nu poate fi verbalizat),
cititorul poate gusta ceea ce spune, acum fără cuvinte, poemul. Haiku-ul este
acest poem al tăcerii, resimţite după ce am lăsat în urmă cuvintele care ne-au
condus ca un vehicul docil la faţa locului. Acolo unde putem avea revelaţia
tîlcului lucrurilor.
Revenind la imaginile concrete ale acestui poem, porumbul cules, aşa
rezumativ cum e sau tocmai pentru că se opreşte la timp, ne evocă toamna tîrzie
cînd recoltarea s-a încheiat şi cîmpurile s-au aplatizat, cînd, peste noapte,
deja cad brumele. Este o imagine care se expandează de la sine într-o întreagă
atmosferă a sfîrşitului sezonului vegetativ, a tristeţii nedesluşite care ne
cuprinde şi ne pătrunde pe nesimţite. Un simptom indubitabil al anotimpului
care face implozie în poem (şi-n sufletul cititorului). În haiku, asemenea
sintagme se numesc kigo, cuvinte sezonale.
A
doua imagine, deasupra cocenilor secera lunii, tocmai pentru că nu spune
mai mult, lasă închipuirea cititorului să-i caute şi să-i găsească un înţeles
şi, eventual, un mod de a se conecta cu prima. Se poate sesiza de la început că
prezenţa lunii pare să amplifice pustietatea şi singurătatea cîmpului golit de
viaţă. Dar luna e în formă de seceră şi acest lucru introduce un fior celest şi
un alt orizont al aşteptărilor. Recoltarea nu s-a sfîrşit chiar dacă porumbul a
fost secerat. Ce alte vieţi sînt oare la rînd? Cuvîntul seceră are, în
fonetica lui, o sonoritate sacadată, de multă vreme asociată cu mitralierea.
Tăcerea scenei este parcă o nerostită ameninţare.
Dar
nu trebuie să ne grăbim şi să ne oprim la această primă interpretare, poate că deasupra
înseamnă chiar peste şi luna este aici chiar secera ostenită dar
mulţumită de lucrul dovedit, odihnindu-se pe grămada de coceni. Şi atunci, şi
pentru noi, singurul fior va fi acela răcoros al lucrului dus pînă la capăt. De
împăcare liniştită.
Haiku-ul nu este o poezie plată, linearitatea textului sporeşte în imagini, iar
imaginile capătă volum într-un orizont simbolic încărcat de emoţie. Poemul este
de fapt o alegorie concisă, textul vorbeşte despre lucruri şi scene
semnificative, iar acestea despre emoţia care este cuprinsă în ele. Este o operă
deschisă care cere imperios colaborarea inteligentă şi empatică a
cititorului.
(din prefața volumului Picuri de rouă)