Haikuul zilei -- 4 septembrie 2017

Ceas înzăpezit -

în afara timpului

întâlnirea lor

(Ana Drobot)

        Un haiku este un obiect estetic ciudat. Partea lui cea mai consistentă este o anume vibrație sui-generis, nu textul, nu imaginile și cu atît mai puțin cele cîteva mărci bățos-supralicitate (kigo, kireji, 5-7-5) de rigoriștii fără har. Înveți ce e haiku-ul citind poeme, simțind înfiorarea pe care ți-o transmit și fără doar și poate încercînd să descoperi de unde provine această emoție tulburătoare. Cum se plăsmuiește ea. Care sînt resorturile care constituie armătura și tensiunea acestor poeme. Iată un poem bun al autoarei care ne poate servi drept model:

ceas înzǎpezit -
în afara timpului 
întâlnirea lor

Ceas înzăpezit este o scurtă formulare polivalentă. În contextele pe care le sugerează poemul, poate fi un ceas public pe care ninsoarea s-a așezat din belșug, dar, la fel de bine, poate fi și un răstimp, o oră fără seamăn de demult troienită de vremea care a trecut de atunci. Nimic nu te obligă să alegi pentru formularea dată doar un singur sens sau context. Există în ea tensiunea unei ambiguități fertile care te pune pe gînduri și te face mai atent la aluziile ce se pot ivi în continuare.

Partea a doua a poemului face apropo la o anume funcție virtuală a ceasului din prima parte. Contextul ceasului și al întîlnirii se intersectează legitim și fericit. La ceas era locul preferat și consacrat al multor întîlniri din vremea cînd nu toată lumea avea ceas la mînă sau mobil în buzunar. Este doar o intersecție a aluziilor, pentru că partea a doua nu o continuă nici gramatical, nici ca sens pe prima. Cele două părți ale textului rămîn două sintagme diferite, fiecare cu contextul său, juxtapuse, alăturate fără a fi legate cu mijloace gramaticale sau retorice. Linioara de despărție confirmă această intenție. Și alăturarea, și diferența sînt însă premeditate și adaugă o altă tensiune suplimentară textului.

În afara timpului, ca figură de stil, este un oximoron. Locuțiunea prepozițională în afara este una care se poate aplica doar unor obiecte spațiale și nu timpului. Cuvintele sînt incongruente și incompatibile, iar calificarea unui eveniment în acest mod este paradoxală. Metaforic însă, pentru că aici nu avem de a face cu o metaforă decorativă ci cu una care lucrează eficace în economia poemului, sintagma califică îndreptățit acele întîlniri care sfarmă rama temporală și evadează în fantastic și în legendar.

 Întorcîndu-ne la ceas, el poate fi ora unei întîlniri amoroase, răstimp ludic fabulos, în care cei doi îndrăgostiți se hîrjonesc colindînd prin nămeți. La fel de bine însă, respectînd ambiguitatea laconică a formulării, ar putea fi și o întîlnire neprevăzută, miraculoasă, o intersecție a două spirite afine, a unui discipol cu un maestru, a două genii, a două persoane care, la urma urmei, trăiesc o bruscă revelație una prin alta.

Am pornit de la întîlnirea celor doi îndrăgostiți la ceas în plină iarnă și am derapat alegoric spre fapte fără seamăn care rămîn nealterate, ca și cum ar îngheța pe veci, în mintea și-n sufletul nostru. Și toate astea s-au întîmplat doar pentru că un mănunchi de tensiuni bine strunite ne-au ghidat elegant, doar prin sugestii, să contemplăm și să medităm în preajma unor lucruri pline de tîlc.  

*

Un ceas erotic, conturat în poemul lui Lucian Blaga Tusculum, poate fi un bun preambul pentru haiku-ul propus ca temă în luna februarie:

Ard lumini ca sorii tineri

prin iernatic Tusculum.

Amintirile de Vineri

mă-nsoţesc încă pe drum.

Palma se făcuse cupă

jar-viaţă cuprinzînd.

Mă trezesc acum şi după

arderea de-atunci spunînd:

Albă, tu, zăpadă pură,

cine ţi-a dat inima

să-mi fii viscol de căldură,

albă tu, fierbinte nea?

Ard lumini ca sorii tineri

prin iernatic Tusculum.

Amintirile de Vineri

mă învolbură pe drum.

Şi declinuri - triste vinuri -

le dau albelor uitări.

Amintirile de inuri

cîntă-n mine şi sub zări.

Pier lumini şi piere laur,

cade frunte, cade drum.

Amintirile de aur -

numai ele ard sub scrum.

*

ceas înzǎpezit -
în afara timpului
întâlnirea lor

Ana Drobot

         În primă instanță putem considera ceasul ca unul public, reper urban privilegiat pentru întîlniri diverse, îndeplinind simultan cele două condiții strict necesare pentru ca întrevederea, convenită în prealabil, să poată avea loc – locul și momentul: la ceas, la șapte ceasuri fix, de pildă.

         Întîlnirea lor, pe de altă parte, ne trimite mai întîi către un rendez-vous, deși evadarea din timp poate fi și semnul unui eveniment de cu totul altă factură - o întîlnire neprevăzută, miraculoasă, o intersecție a două spirite afine, a unui discipol cu un maestru, a două genii, a două persoane care, la urma urmei, trăiesc o bruscă revelație una prin alta. Locul geometric al acestor întîmplări este un ceas dilatat pînă la a deveni un echivalent al veșniciei.

         În ce privește contextul prozaic al întîmplării, putem porni de la circumstanța iernatică a localizării întîlnirii fizice: ceasul public este troienit de ninsoarea recentă. Pentru întîlnirea amoroasă funcționează însă și ceasul, răstimp  fabulos, petrecut poate împreună colindînd prin nămeți și hîrjonindu-se. Într-un fel, căldura și exuberanța îndrăgostiților sfidează timpul vitreg sau vremea haină. Le integrează și le convertesc valențele propice.

Înzăpezirea are însă și un înțeles alegoric – ceasul unor asemenea trăiri este unul privat, la care au acces doar cei aleși. Pentru profani există doar timpul călîu, în vreme ce omătul va păstra nealterată în sufletele celor care le-au trăit, icoana acelor ceasuri inefabile de evadare dincolo de timp.

*

O să mai adaug o schițare a tehnicii realizării poemului pentru a pune în evidență care e resortul care îi asigură consistența.

*

Înainte de a purcede la analiza tehnică a haiku-ului, o să încerc să dovedesc că punerea în paralel a celor două poeme de mai sus nu este gratuită. Cred că fiecare dintre ele, trecînd peste diferențe și acceptînd că gustul adevărat poate fi și extrem de variat, poate sensibiliza cititorul la a-l înțelege și gusta pe celălalt.

Poemul lui Blaga este evident unul erotic, unul care elogiază fapta erotică (de Vineri, de la zeița iubirii Venera) drept una ce dăinuie în amintirea făptașilor ca focul/jarul/aurul sub scrum. Rememorarea ceasului, într-un tîrziu al vieții (prin iernatic Tusculum, localitate romană, dar și cu înțelesul de „puțină tămîie” și de sortiment de vinuri), dă ocazie poetului să invoce o materie lirică consistentă care poate fi simultan jar și viață, ardere și zăpadă, viscol și căldură, nea fierbinte. Oricît vom cosmetiza/eufemiza cupa ce cuprinde (se mulează atît de perfect pe) neaua fierbinte, e greu să evităm și aluzia prin care inurile evocă așternuturile. Erotismul vizat este unul ancorat în bucuria senzualității ardente.

Haiku-ul surdinizează totul. În ce privește fapta, se oprește doar la întîlnirea lor, fără să-i precizeze factura. Excluzînd prezența vreunui autor dornic de a se spovedi exhibiționist și impudic, se face numai un apropo la mai multe contexte posibile.  Nu se vorbește nici de amintire, ea e ascunsă sub o metaforă posibilă doar, pentru că ceas înzǎpezit (lăsat în urmă și troienit de vremuire) are în prim plan înțelesuri mai prozaice, de localizare a întîlnirii, căreia îi aplică și o tușă galantă. În afara timpului este cheia poemului. Pentru haiku, ea este o îndrăzneală interpretativă, exprimată printr-un paradox, care califică faptul (ceea ce haiku-ul nu-și permite de obicei) ca mai presus de cerceveaua strîmtă a realității (prin definiție temporală). Deși tocmită în rama spațio-temporală de rigoare, întîlnirea cu pricina o sfarmă și evadează în fantastic. În legendar. Se produce un derapaj alegoric al înscenării inițiale.

Se poate observa cum lucrează omisiunea elocventă. Alege sau fasonează în primul și ultimul vers sintagme care se pretează la mai multe înțelesuri și evocă mai multe situații. Lărgește astfel aria contextelor care convin celor spuse. Modifică imperceptibil o îmbinare de cuvinte validă pentru un sens spațial - în afara… - pentru a-i adăuga un cuvînt legat impropriu – timpul. Este semnul ruperii de nivel, saltului alegoric. Acolo se produce derapajul către un alt sens al întregii compoziții. 

(comentariu de Corneliu Traian Atanasiu)