plouă mărunt -
în căruța cu fier vechi
lama unui plug
(Manuela Dragomirescu)
Cel mai surprinzător lucru în legătură
cu acest poem este faptul că, participînd la concursul lunii aprilie care a
avut ca temă cuvîntul plug, kigo de
primăvară, a cîştigat totuşi locul I, mutînd deliberat accentul sezonier pe ploaia măruntă a toamnei care convine
însă de minune intenţiei pe care a urmărit-o. Este mai mult decît evident că,
în vremurile noastre, din moment ce aratul cu plugul este perimat, simbolismul
său primăvăratec pare să se diminueze sensibil. Fapt confirmat şi de mulţimea
poemelor care au folosit sintagma plug
ruginit, urmărind obţinerea unor efecte nostalgice, dar calificînd totodată
ieşirea plugului din uz. Oricum, în
afara asocierii actuale cu sărăcia celor ce n-au alte mijloace pentru arat,
plugul este astăzi deja o unealtă dezafectată, cel mult muzeală.
Lucrul acesta dovedeşte şi evoluţia
simbolurilor, pierderea unor sensuri şi derapajul lent spre alte sensuri în ton
cu vremurile care se schimbă şi ele. Şi, dacă simbolurile naturale pot fi mai
statornice, cele culturale sînt mult mai labile şi gata oricînd să cumuleze
alte sensuri, dar mai ales să modifice priorităţile ierarhice ale sensurilor.
Cu puţină imaginaţie şi cu un
minim efort simbolic, scena surprinsă în poem este una de o imensă tristeţe – asistăm
la înmormîntarea unei epoci. Şi nu oricum. Căci, iată, fără niciun prohod şi
fără vreo procesiune, pe o vreme cîinoasă, ultima relicvă, reprezentativă
pentru o îndeletnicire seculară şi pentru o ţară (fostă eminamente agrară), plugul, este aruncată peste mormanul de fier
vechi şi dusă la groapa de gunoi a istoriei (chiar dacă, ecologic şi eufemistic,
îi vom zice reciclare). Şi totul se petrece parcă pe furiş, ruşinat, ploaia
măruntă fiind doar complicele ţiganului sordid ce mînă o cotigă gata să se
dezmembreze, trasă de-o umbră de cal, numai piele şi oase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu