caier isprăvit -
motanul încă toarce-n
poala bunicii
|
Poemul
te cîştigă prin atmosfera tihnită care emană din imaginea domestică a unei
îndeletniciri străvechi. Întreaga sa recuzită evocă acea viaţă patriarhală pe
care unii dintre noi am mai prins-o şi căreia acum îi ducem dorul. Torsul, cu ritmul
său domol şi monoton, firul subţire şi fragil înfăşurat încet-încet pe fus au
căpătat din vremuri imemoriale o simbolistică intim legată de cursul vieţii.
Torsul pare să furnizeze fibra cea mai potrivită pentru povestea vieţii.
Citind
poemul fără a-l rupe în două, lăsînd continuitate acestei harnice şi fără de sfîrşit
preocupări, ne încîntă felul în care ea se
prelungeşte molipsind motanul pentru care torsul, schimbînd registrul, devine doar
incantaţie trîndavă. Între caier şi poala bunicii, mimînd toropeala motanului,
nu se poate să nu resimţi desfătarea poveştii toarse cu aceeaşi inepuizabilă
răbdare a bunicii şi ascultată cu lipsa de griji şi fervoarea nedisimulată a copilului care ai
fost odată.
Dacă,
respectînd continuitatea de sens, am surprins atmosfera poemului, repunînd în
drepturi kireji-ul, înţelegem că prima imagine simbolizează divergent nu doar un
sfîrşit al caierului de poveşti care era bunica, ci şi al vremii miraculoase
cînd eram copii, ca şi al acelor timpuri patriarhale care nu se vor mai
întoarce niciodată. Decît poate în scurte clipe cînd nostalgia ne va readuce
imaginar cu capul în poala bunicii unde torceam şi noi la unison cu sfîrîitul
neobosit al fusului ce aduna răbdător fir pentru urzeala prin care să se ţeasă povestea vieţii noastre.
Dar
poemul pare să încurajeze totuşi comportamentul impenitent al celui care, în
ciuda caierului isprăvit, mai poate toarce fir nou în poala visului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu