Mereu alături --
lângă sobă cizmele
și câinele ud
(Radu Ignătescu)
Sîntem
obișnuiți să citim și să prețuim poemele în care obiectivitatea este transparentă și patentă. Adică: obiectele sînt
în mod evident lucruri și ființe sau manifestări ale lor: fenomene, procese,
fapte, întîmplări, evenimente. Au deci materialitate
și corporalitate, pot fi sesizate
pentru că ne impresionează simțurile
și deținem în sertarele psihicului nostru imagini
ale lor, rezultate ale multiplelor percepții
realizate în experiențele noastre anterioare. Le recunoaștem lesne și textual pentru
că lucrurile și ființele sînt numite prin substantive
(sau grupuri substantivale dezvoltate în jurul unui substantiv), iar faptele și
evenimentele sînt numite prin verbe
(cel mai des la modurile indicativ și gerunziu, dar și prin substantive
provenite din participiu trecut și supin).
Dacă însă ne
vom confrunta cu un poem în care una din părți – mereu alături – conține doar două adverbe care, oricît le-am
chestiona, nu numesc nici vreun lucru, nici vreo acțiune, obișnuința noastră va
fi derutată. Neîndoielnic există aici un sens pe care-l simțim e vorba de o
relație strînsă de proximitate, de vecinătate, de o continuitate a ei și, dacă
o vedem la figurat și afectiv, de o
nedezmințită solidaritate. Mereu
alături este înclinată spre a deveni o expresie, cele două cuvinte sudîndu-se
într-o formulare plastică și vie. Și, în sensul acesta, nu mai sînt doar o
oarecare îmbinare ocazională de cuvinte, ci capătă obiectivitatea unui fapt de
limbă consacrat. Iată cum a reușit Radu Ilie Ignătescu să folosească sintagma:
mereu
alături –
lîngă sobă
cizmele
şi cîinele
ud
Calchiată pe
apropierea unei perechi de cizme şi a unui cîine care se usucă în faţa sobei,
sintagma sugerează de fapt căldura
existentă între alte două fiinţe – omul şi cîinele. Mereu alături este însă o sintagmă care surprinde concretul, miezul relaţiei, numind-o
prin metonimie. Absenţa omului (şi, evident, a autorului obsedat de a se posta
mereu în centrul fotografiei) dă rotunjime poemului. Este şi el undeva, dar
numai ca persoană care are grijă de foc. Fără menţionarea lui poemul este mai
sobru şi mai discret, iar emoţia devine obiectivă. Un începător ar fi fost tentat să scrie ca prim vers cuvîntul solidaritate,
deconspirînd relaţia emoţională dintre cele două fiinţe şi pierzînd astfel şi
posibila ei concretitudine, şi discreţia poemului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu