portretul
tatei -
păianjenul
îi ţese
o
altă pânză
(Valeria
Tamaş)
Dacă un haiku trebuie să lucreze cu
imagini care să evoce o scenă şi să simbolizeaze prin intermediul ei stări de
conştiinţă şi emoţii, comentariul poate spune de la bun început unde bate
autorul. Un joc frumos de cuvinte ne îndreptăţeşte să spunem că tema poemului
este pînza uitării.
Portretul este zugrăvit pe o pînză, de
unde şi denumirea prin metonimie a tabloului drept pînză. Simbolic, portretul tatei este şi el o ţesătură de
reprezentări, imagini mentale brodate pe o canava de emoţii. Este vorba, şi într-un
caz, şi în altul, de o pînză a
neuitării. Un portret este o stavilă în calea uitării. Indiferent că este
pictat pe pînză sau zugrăvit în
sufletele urmaşilor, tatăl îşi păstrează prin el amintirea vie.
Păianjenul este prin definiţie
adversarul amintirii. Pînza lui se întinde grabnic oriunde lucrurile nu mai
sînt suficient frecventate. Portretele de pe care nu se mai şterge praful, care
nu mai sînt privite cu un ochi pios menit să le împrospăteze culoarea, se
estompează şi se şterg uşor, uşor în ceaţă. Ramele lor sînt cel mai bun pretext
pentru lucrarea harnică a păianjenului. Pînza
păianjenului se prinde de ele şi învăluie ca într-un giulgiu al uitării orice
tablou.
Şi rareori mai scapă ceva din această
pînză a morţii. Căci, simbolic vorbind, este vorba de o a doua moarte. Aceea
definitivă, a amintirii. Iar pînza păianjenului, deşi extrem de subţire, este
cum nu se poate mai tenace şi creşte,
încet, încet, neobosit ca timpul. Precum în versurile din Balada morţii a lui Topârceanu: “Zi cu zi l-au troienit / Vremea si
uitarea”.
O pînză pentru amintire, o alta pentru
înmormîntare. Fără s-o spună, poemul o sugerează. Pînza păianjenului este ca un
cocon al morţii. Din ea nu-şi va mai lua zborul niciun fluture. Iar amintirile
noastre nu sînt decît o permanentă luptă cu păienjenişul uitării.
Frumos poemul, frumos şi comentariul
RăspundețiȘtergere