concert
de Crăciun -
în
debara balada
unui
greier mic
(Cezar-Florin Ciobîcă)
Eleganța supremă a poemului este
resimțită prin citirea lui lejeră. Nimic nu este forțat sau dificil în
formulare. E ca și cum ai citi din mersul unui vehicul anunțuri simplissime
făcute special pentru a nu da de lucru descifrării și a spune direct (numai) ce
e de spus. Fără pretenții sau prețiozități inutile sau parazitare.
Alăturarea celor două părți ale poemului este și ea, aparent, aleatorie.
S-a nimerit doar ca două sintagme, altfel banale, să fie una lîngă alta. Ăsta-i
rafinamentul haiku-ului, să dea impresia că lucrurile n-au fost plănuite, că în
spatele lor nu există o intenție. Să-ți dea de gîndit fără să pară c-o face
deliberat.
O singură precizare – în debara
– însoțește, localizînd-o, prestația greierului. Despre concertul de Crăciun nu știm mai multe, dar el are o anume
monumentalitate și ne duce cu gîndul la o sală pe măsură, la o orchestră
însoțită poate de coruri. Dar mai ales la sărbătoarea care îi este asociată și
care, mai mult ca sigur, îl prilejuiește.
În debara – într-o anexă unde sînt depozitate lucrurile de care ne debarasăm,
vechiturile. Acolo își găsește sălașul greierul care-și țîrîie monoton și
spăsit balada. Face parte și el, și cîntecul lui dintre lucrurile de care ne
descotorosim lesne pentru că sînt perimate, anacronice. Ca și balada lui Topârceanu, greierul nu mai
este de actualitate, s-a uzat moral.
De aici încolo, simbolistica celor două evenimente este mereu
contrastantă. Sărbătoare și tristă izolare. Grandoare și decădere. Prețiozitate
și umilință. Civilizație a artificiului și sobrietate a simplității.
Fastuozitate și naturalețe austeră.
Descotorosirea asta sună însă și a dorință de a scăpa de ceva care
supără și incomodează, care ne mai stă în preajmă doar ca o mustrare care ne-ar
putea jena. Murdărind viața noastră ireproșabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu