Zorii cu prima
floare de gheaţă în geam –
nu-i găsesc nume
(Șerban Codrin)
Un poem despre frumusețea superbă a lucrurilor banale, mărunte, în fața cărora rămânem muți de uimire; astfel de revelații ar trebuie să ne aducă din nou aproape de esențe, de ceea ce ne înconjoară, dar nu suntem în stare să observăm, fiindcă trecem ca orbii pe lângă ele, ratăm clipele monumentale din cauza că suntem prea absorbiți de lucruri care ne pustiesc spiritul.
O epifanie care ne transmite într-un limbaj atât de simplu că nu are rost să catalogăm doar de dragul științei ceea ce ține de manifestările variate, subtile ale magicului în cotidian.
Un poem despre frumusețea superbă a lucrurilor banale, mărunte, în fața cărora rămânem muți de uimire; astfel de revelații ar trebuie să ne aducă din nou aproape de esențe, de ceea ce ne înconjoară, dar nu suntem în stare să observăm, fiindcă trecem ca orbii pe lângă ele, ratăm clipele monumentale din cauza că suntem prea absorbiți de lucruri care ne pustiesc spiritul.
O epifanie care ne transmite într-un limbaj atât de simplu că nu are rost să catalogăm doar de dragul științei ceea ce ține de manifestările variate, subtile ale magicului în cotidian.
Un comentariu pe măsura poemului.
RăspundețiȘtergereSigur, „nu-i găsesc nume” nu înseamnă că autorul poemului este obsedat de a căuta un nume pentru floarea de gheață. Ea e fără de nume în sensul în care o „piatră prețioasă” este apreciată ca „nestemată”, în cazul nostru imposibil de numit.