pădure
bătrînă –
încremenit
în aer
ţipătul
bufniţei
(Dan
Doman)
Două
strofe din poemul Cîntecul bradului al lui Lucian Blaga pot servi ca o
introducere în atmosfera pădurii bătrîne:
Subt
Ursa Mare, surpat de bureţi,
neatins
de om, neajuns de ereţi,
bătrîn,
bătrîn în imperiu meu
bradul
bărbos străjuieşte mereu.
Lichene
şi buhe şi viespi îl cuprind.
Păianjenii
sfinţi prin cetini se-ntind.
La
un veac, tot la un veac, din înalt
mi-l
loveste în creştet fulgerul alb.
Locuri
neumblate de om în care vegetaţia a împîslit totul şi unde lumina pătrunde cu
greu. Linişte de început de lume în care orice zgomot, mereu neaşteptat, este
însoţit de o tresărire ca în faţa primejdiei. Ţipătul bufniţei, şi aşa rău
prevestitor, pare să se întindă, multiplicîndu-şi ecoul, peste întreaga pădure
ca o iscălitură sonoră care pecetluieşte stilul inconfundabil al tabloului. Şi,
chiar atunci cînd pădurea l-a absorbit complet, el mai ţiuie încă în tăcerea
înfricoşată a urechii noastre.
Remarcabil
ales contrastul dintre nemişcarea pădurii şi ţipătul fluid al bufniţei care
confirmă parcă puterea misterioasă şi magică a codrului de a anihila orice
dizidenţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu