joi, 18 ianuarie 2018

Haikuul zilei -- 18 ianuarie 2018



pădure bătrînă –
încremenit în aer
ţipătul bufniţei

(Dan Doman)

Două strofe din poemul Cîntecul bradului al lui Lucian Blaga pot servi ca o introducere în atmosfera pădurii bătrîne:

Subt Ursa Mare, surpat de bureţi,
neatins de om, neajuns de ereţi,
bătrîn, bătrîn în imperiu meu
bradul bărbos străjuieşte mereu.

Lichene şi buhe şi viespi îl cuprind.
Păianjenii sfinţi prin cetini se-ntind.
La un veac, tot la un veac, din înalt
mi-l loveste în creştet fulgerul alb.

Locuri neumblate de om în care vegetaţia a împîslit totul şi unde lumina pătrunde cu greu. Linişte de început de lume în care orice zgomot, mereu neaşteptat, este însoţit de o tresărire ca în faţa primejdiei. Ţipătul bufniţei, şi aşa rău prevestitor, pare să se întindă, multiplicîndu-şi ecoul, peste întreaga pădure ca o iscălitură sonoră care pecetluieşte stilul inconfundabil al tabloului. Şi, chiar atunci cînd pădurea l-a absorbit complet, el mai ţiuie încă în tăcerea înfricoşată a urechii noastre.

Remarcabil ales contrastul dintre nemişcarea pădurii şi ţipătul fluid al bufniţei care confirmă parcă puterea misterioasă şi magică a codrului de a anihila orice dizidenţă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu