ploaie de stele -
dînd pe dinafară
adăpătoarea
(Cezar Ciobîcă)
Arta schiței este, paradoxal, una a
preaplinului. Ea constă în a contura din cîteva linii vagi și fugitive un
obiect din care se revarsă o lume a simțirii.
Ploaia, neîndoielnic metaforică, a
stelelor găsește, printr-o corespondență miraculoasă, un recipient închipuit
care s-o adune dînd generos „pe dinafară”. Totul se conjugă firesc dar cu
asupra de măsură în a oferi un prototip al receptării nutritiv-spirituale.
*
Sapă, frate, sapă, sapă,
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.
Prinde tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.
Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
şi de basmele din fire.
Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele şi-năuntru are -
nu numai deasupra-n zare.
Osteneşte-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O privelişte de noapte
negrăită te aşteaptă.
Zodii sunt şi jos subt ţară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.
(Lucian Blaga)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu