bătrân la azil –
cutele scrisorilor
aproape rupte
(Petru-Ioan
Gârda)
Poemul reușește să nu supraliciteze ceea ce spune în
prima parte. Bătrîn la azil, ca și
multe alte asemenea scurte notații aflate pe pragul unui clișeu al lamentării,
reprezintă un pericol de alunecare în dulcegării și compătimiri lacrimogene.
Alegerea unui amănunt oarecum eliptic pentru partea a doua este salutar pentru sobrietatea poemului. Atenția cititorului este focalizată pe ceva banal și derizoriu: cutele aproape rupte ale scrisorilor. Doar ele, fără cea mai mică intervenție retorică, vorbesc despre repetata lor citire și despre frecventa despăturire și reîmpăturire. Despre inexistența unui alt interlocutor.
Primul impuls emoțional a fost surdinizat pentru a realiza echilibrul specific al unui haiku – discreția neimplicării.
Alegerea unui amănunt oarecum eliptic pentru partea a doua este salutar pentru sobrietatea poemului. Atenția cititorului este focalizată pe ceva banal și derizoriu: cutele aproape rupte ale scrisorilor. Doar ele, fără cea mai mică intervenție retorică, vorbesc despre repetata lor citire și despre frecventa despăturire și reîmpăturire. Despre inexistența unui alt interlocutor.
Primul impuls emoțional a fost surdinizat pentru a realiza echilibrul specific al unui haiku – discreția neimplicării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu