fânul adunat –
soarele înţepenit
în colţii furcii
(Rodica P. Calotă)
Îmi
place să văd derapajul sensului prin simpatie.
Folosesc cuvîntul cu un înțeles identic cu cel medical: dacă un organ, un ochi
de pildă, este bolnav, celălalt organ pereche se poate îmbolnăvi și el, prin
simpatie, de aceeași maladie. Se
înțelege că termenul medical este unul obiectiv dar a fost adoptat tocmai
pentru metafora pe care o permite.
Contextual deci, pornind de la partea a
doua a poemului, fînul adunat (din
împrăștierea de după cosit) este stivuit în claie. Unealta cu care se
construiește claia este evident furca,
una specializată și adaptată pentru a se înfige adînc în și a ridica o pală
(atît cât se poate lua o dată cu furca) de fîn. Claia, de culoarea gălbuie a
fînului și a soarelui, reușește să strîngă, să clădească, să consolideze și să
fixeze fînul altfel răsfirat pe toată suprafața fîneței.
Soarele
înțepenit / în colții furcii este cu siguranță o metaforă. Dar nu este una
ordinară ci paradoxală. Imaginea-n sine merită să împodobească un blazon
țărănesc. Pentru haiku însă ea este doar un mod de a sugera ceva mai mult decît
poate spune vorbirea discusivă. Despre furcă sau despre felul în care țăranul
conlucrează cu natura pentru a colecta și conserva resursele energetice ale
astrului zilei.
Oricum, așa metaforic, imaginea conține
două lucruri antagonice. Primul – o imposibilitate, furca este special făcută
să străpungă și să mute o grămadă de fîn, nu să înțepenească și cu atît mai
puțin soarele. Al doilea – într-adevăr cu ea, într-un sens figurat, este înțepenit în claie soarele deja înțepenit în fîn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu