prin gardul rupt
o casă părăsită
şi cireşul uscat
(Ion Untaru)
Poemul surprinde o stare de fermecătoare dezolare.
Este în formularea sa nepretenţioasă o invitaţie familiară, necăutată, de a
pătrunde cu privirea, fără nici o efracţie, prin gardul rupt, în
universul trist al lucrurilor abandonate. În locul de unde oamenii şi viaţa
s-au retras şi unde doar pustiul se instalează treptat.
Spunerea este austeră, abia articulată, incapabilă
să se ridice la nivelul unei frazări. E mai mult un mod de a arăta către ceva,
de a ispiti căutătură cititorului să încadreze în ruptura gardului toată jalea
unei lumi. Acolo unde au fost rosturi şi viaţă, este acum numai o casă
nelocuită şi aprope sigur năruită, surpată, povîrnită. Cuvîntul părăsită
îi spovedeşte tot destinul, nimeni nu o mai are în grijă şi nimănui nu-i mai e
de folos. Din tot cea fost a mai rămas ruina.
Cu o ştiinţă remarcabilă a dozării, firescul
degradării e plasat la sfîrşit ca o încununare a prăpădului. Absenţa omului,
deteriorarea şi sălbăticirea locului nu-şi găsesc apogeul decît contaminînd şi
natura. Unde te-ai fi aşteptat la o invazie glorioasă a ierburilor şi
bălăriilor, la obişnuita revanşă a naturii care escaladează ruinele şi le
ascunde, privirea se opreşte pe eşecul absolut, pe capitularea necondiţionată a
vieţii: şi cireşul uscat.
Dar, la urma urmei, cireşul făcea parte şi el din
universul antropic şi era normal să sucombe şi el odată cu rosturile omului.
Totuşi acest şi, care poate fi citit neutru, ca o simplă juxtapunere
modestă şi resemnată, lipsită de accent, mi se pare că ascunde o anume sugestie
de tensiune surdinizată – pînă şi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu