Nu mai tremură –
cad legănat tămâind
străvechiul gorgan
(Corneliu Traian Atanasiu)
Ceea ce a constituit punctul de plecare
al poemului a fost contemplarea frunzelor în cădere. Departe de a fi o cădere accelerată şi zgomotoasă, ca aceea
a ghindelor sau a castanelor, care te pot face să tresari cînd liniştea prea
mare este curmată brusc, aceea a frunzele are o anume lentoare şi un balans
aparte care te duc cu gîndul la abandon. M-am gîndit deci la o modalitate de a
fi, de a se comporta a frunzelor
desprinse de pe ramură ca un fel de detaşare de viaţă. Şi am rămas fixat pe
sintagma legănîndu-se care pare să evoce mişcarea lor de cădere lentă,
negrabnică.
Este de fapt momentul cînd a încetat tremurul,
palpitul vieţii. Deodată, frunzele au renunţat, au abdicat de la viaţă. De-acum
urmează alt drum, acela al morţii.
Şi, dacă tot e vorba de o cădere şi o
aşternere pe pămîntul primitor, dacă fiecare frunză îngroaşe şi sporeşte
vraful, am căutat, pentru a-l opune tremurului nestatornic al vieţii,
ceva care să simbolizeze stabilitatea monumentală a morţii. Gorganul
te duce cu gîndul la un mormînd străvechi sau, oricum, la o movilă
suficient de impunătoare care s-a tot ridicat din depuneri îndelungate şi
succesive.
În acest context, ceea ce-ţi vine
firesc şi banal în minte este faptul că, legănîndu-se, frunzele se-aştern
/ pe vechiul gorgan sau sporesc / străvechiul gorgan. Ar fi
fost însă prea lesnicios şi prea ieftin să mă opresc la o soluţie atît de
comună. Şi poemul n-ar fi avut tensiune, şarm, zvîc.
Reluînd versul doi, am renunţat la legănîndu-se
(prea lung şi prea molatic) şi am introdus căderea – cad legănat – fără să
pierd balansul. Şi, brusc, mi-a venit ideea de a transfigura legănarea. Acum
puteam să găsesc o altă modalitate, construită cu gerunziul, a căderii şi să
spun un lucru de departe mai important şi mai paradoxal: frunzele cad
îndeplinind un ritual, cădelniţînd – tămîind / străvechiul gorgan. Tremurul, odată încetat, mişcarea
frunzelor devine mai amplă, mai gravă, mai profundă. Are în ea ceva sacru.
N-ar mai fi de adăugat decît că tehnica
construcţiei poemului este aceea a unei ghicitori. Lucrul evocat – frunzele –
nu este numit. Evocarea se face doar prin numirea cîtorva trăsături proprii
frunzelor: tremurul, căderea, legănarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu