sorbindu-i
privirea -
de mult
uitat în ceaşcă
ceaiul verde
Claudia-Ramona
Codău
Se spune că haiku-ul nu este un poem de
dragoste. Și nici nu este în sensul acelei poezii declarative și pletorice,
care abundă de înflorituri metaforice. Nimeni nu poate să nege însă faptul că
poemul de mai sus n-ar fi unul de dragoste. E adevărat, unul care surprinde
într-o unică străfulgerare sindromul
iubirii pînă la pierderea de sine.
Să stai ore-n șir ochi în ochi cu ființa
iubită, uitînd de ceaiul care s-a răcit în ceașcă este chiar iubirea, timpul
acela divin în care sorbi și ești sorbit de iubire. Absorbit. Absent, captivat
de ceva mai presus de ființa ta.
Tehnic vorbind, poemul se bazează pe un
joc de cuvinte și pe o elipsă. A sorbi
din priviri nu mai e de mult o metaforă, a devenit o expresie plastică a
vorbirii curente. O formulare obiectivă a unor pusee de fascinație. Vorbind
despre sorbirea privirii, se poate
omite faptul că ceaiul ar fi trebuit sorbit.
Și, cu puțină bunăvoință, de mult uitat
(cu o virgulă după) poate fi citit și ca de (prea) mult privit (ceaiul a rămas în ceașcă).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu