cutia milei -
prin gazonul schitului
bănuți risipiți
Doina Bogdan Wurm
Să presupunem că cineva vă
solicită să scrieţi un haiku în care primul vers să fie cutia milei. Oricîtă
imaginaţie înaripată aţi avea, cele două cuvinte vă trimit undeva unde aripile
vi se înmoaie, ca şi cum ar fi de ceară, şi devin inutile: vedeţi aievea acea
cutie, de cele mai multe ori meschină, pecetluită cu un lacăt ordinar şi uriaş
faţă de mărimea cutiei, aşezată, mai curînd ruşinat, lîngă raftul unde se vînd
lumînări şi tămîie. Şi tot ce puteţi simţi şi gîndi despre destinaţia darurilor
adunate în ea nu este deloc încurajator.
Poate că această reticenţă exista şi în sufletul autoarei care a scris poemul de mai jos. Dar, încrezătoare, în drumurile ei, într-o binecuvîntată zi de primăvară, undeva departe de lume, a deschis poarta unui schit. Şi n-a trebuit să vadă mai mult decît bănuţii risipiţi prin iarba fragedă. Cutia milei s-a transfigurat dintr-o dată într-un spaţiu de o nemăsurată bogăţie. În acel loc de verdeaţă promis şi găsit în modul cel mai neaşteptat acolo unde toată suflarea poate avea acces fără restricţii.
Ar putea dacă, măcar din cînd în cînd, s-ar lăsa la mila Domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu