un
ochi de apă –
tremurul
frunzei căzând
de-a
dreptul în cer
Rodica
P. Calotă
Din
capul locului, apa nu e aici nici lac, nici mare. Nu e izvor sau pîrîu, nu e
nici fluviu. E doar un ochi modest, o băltoacă, poate efemeră, dar cu
capacitatea neștirbită de a vedea, de a da seamă, de a se uimi, de a empatiza.
O lacrimă un pic mai mare.
Poate
de aceea, în el nu cade o frunză banală ci tremurul ei. Și ochiul, vizionar,
clipește îngăduitor, vibrează solidar. Pentru că în el poate oricînd să fie
găzduită adîncimea seninului. Ca și învolburările adesea nedrepte ale cerului.
Cade
un tremur care poate fi întreținut, legănat, alinat. Sau amplificat pînă la
tulburare.
aici mi se pare că trebuie lucrat versul 3
RăspundețiȘtergereimaginea este frumoasă căderea unei frunze într-o băltoacă, ineditul situaţiei este acela că în timpul căderii ea şi tremură, fie de teamă, dacă o luăm ca personificare, fie o adiere care n-o lasă în mersul ei firesc spre pământ aici spre băltoacă, în care se oglindeşte o bucată de cer
de-a dreptul mi se pare prea puternic, trebuie un termen mai dulce... în rest rămâne la latitudinea autoarei