Ţurţuri picurând –
bătrânul strânge-n palmă
un ceas ruginit
(Eduard Ţară)
A contempla şi
a medita sînt oarecum sinonime, dar, ca orice sinonime care se respectă, ele nu
sînt absolute şi interferează doar pe o parte din sensurile lor. Ambele indică
o activitate mentală focalizată, îndelungată şi profundă.
Contemplarea
este îndreptată spre în afară, vizează un lucru sau un eveniment şi angajează
de obicei văzul, simţul care se pretează cel mai bine la o examinare
stăruitoare, multilaterală şi polivalentă. Şi care, de cele mai multe ori, este
însoţită de admiraţie şi emoţie.
Meditaţia este
o activitate de sens contrar contemplării, ea este îndreptată spre înăuntru şi
vizează imagini interiorizate însoţite de un întreg halou conceptual şi
simbolic, ca şi de aura trăirilor pe care acestea le declanşează. Meditaţia
sublimează senzorialul şi accentuează cugetarea, reflexia, focalizînd pe
conţinuturi îmbogăţite de travaliul mental.
Într-un haiku avem de a face cu ambele
activităţi sau dispoziţii. În mai multe etape, eşalonat sau simultan, cu
reveniri şi interferări contemplarea lucrurilor, întîmplărilor, scenelor este
însoţită de meditaţia asupra reprezentărilor, conceptelor, trăirilor conexate
cu primele. De cele mai multe ori însă, cînd poemul este foarte bun, cele două
stări se împletesc într-un proces de visare, de reverie, care topeşte totul
într-o stare de preaplin sufletesc, de revelaţie existenţială, de elevare
spirituală.
Procedînd didactic, tema poemului este
meditaţia asupra timpului. Sigur, nu într-un mod discursiv, sentenţios şi
enunţiativ. Ci primind provocarea celor două imagini la care ne
trimit puţinele cuvinte ale poemului.
Vedem mai întîi ţurţurii picurînd şi mîna
oarecum crispată a bătrînului.
Apoi, simţim prospeţimea perpetuă a timpului în picurii aritmici care vestesc
schimbări, în ţurţurii care se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată, pentru
că ei măsoară doar veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simţim, în ceasul
cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului şi timpul care, pentru cel
ce trece prin viaţă, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd
dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps.
Două gesturi care ne spun prin modalitatea
lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu
spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie
avansarea ruginii.
Ca în orice haiku bun, declanşarea
activităţilor de explorare pentru a dibui sensurile poemului o realizează abia
ultimul vers – un ceas ruginit.
Neîndoielnic, puteam să stăruim în contemplarea acelui ceas de buzunar,
transmis din tată-n fiu, pe care bătrînul, cînd îl mîngîie, cînd îşi
încleştează degetele pe el. Dar, pentru a trece la actul meditativ, ceasul
ruginit trebuie resimţit ca o metaforă a
vieţii trecătoare, gata să-i scape bătrînului din mînă. Ruginit, nu atît
pentru că ar fi cu adevărat aşa (ceasurile vechi se făceau din materiale
inoxidabile ca să reziste secolelor), ci ca să semnifice simbolic
perisabilitatea timpului uman. Doar prin această metaforă, acea fisură
premeditată în mimetismul imaginii, ni se deschide accesul către orizontul
simbolic al poemului.
Care este însă traseul pe care-l
urmează cititorul ca să pătrundă înţelesurile poemului şi să se bucure de
tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleaţă a
drumului, a ţintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te
aşteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate
un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu iniţiatic prin care un teritoriu
neutru, legat prin reţeaua paşilor celui ce îl străbate, devine ţinut.
Taina unui
haiku se mărturiseşte doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar şi are
răbdarea fără de margini a rătăcitorului.