frunze sângerii -
scrânciobul se leagănă
singur de-acum
Vlad Grigore
Cred că multe poeme sînt scăpate din
vedere pentru că sînt prea subtile în simplitatea lor austeră. Nimeni nu poate
să acuze poemul de mai sus că nu are însemnele clare ale unui haiku. Frunzele sîngerii sînt un kigo perfect
pentru toamnă şi adjectivul sîngerii,
fără a se constitui într-un epitet, vorbeşte de culoarea efectivă a frunzelor
cu aluzia că ar putea fi vorba de o hemoragie galopantă. Există două imagini
evident distincte şi aparent nelegate între ele.
Culoarea
frunzelor este astfel suficientă pentru a îmbiba poemul de atmosfera toamnei cu
ploi, cu ceţuri şi mai ales cu rafale de vînt rece care te îndeamnă să stai mai
curînd la adăpost. Scrînciobul, care era apanajul copiilor, se simte acum
părăsit. Şi frumuseţea poemului constă în faptul că el îşi menţine
comportamentul, se leagănă ca
şi-nainte. Numai că o face scîrţîind singur
şi trist. Ca şi ramurile care şi-au lepădat frunzele.
Abia
ultimele cuvinte fac legătura cu prima imagine şi închid cercul melancoliei
tomnatice – de-acum… orice legănare
este doar tăgăduire: - De ce nu m-aş
legăna, / Dacă trece vremea mea!
Corneliu Traian Atanasiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu