De ziua muncii –
la soare uscându-se
pielea unui cal
(Şerban
Codrin)
De
ziua muncii este o menţionare uzuală, comună a momentului în care ne aflăm,
la soare localizeză unde se petrece
faptul că pielea unui cal se usucă.
Niciunul din cuvintele de mai sus şi nici modul în care ele sînt articulate nu
le face să se remarce, să iasă din registrul stilistic al vorbirii cotidiene
prin care comunicăm în mod curent (şi plat) ceea ce este sau se întîmplă. Limbajul
este unul de proces verbal constatativ. Neutru pînă la a da impresia absenţei
oricărei implicări în ceea ce este notat.
La
soare, întinsă pe pămînt sau pe un gard, pielea unui cal se usucă. Am abandonat
cuvintele şi sîntem în faţa faptului, a imaginii sale evocată prin intermediul
cuvintelor. O imagine mai mult sau mai puţin pitorească, deşi, acolo unde poate
fi văzută în realiltate, ea este cît se poate de firească. Contemplînd pielea
întinsă la soare şi amintindu-ne că este 1 mai, Ziua Muncii, nu se poate să nu
simţim ironia amară a poemului.
Ce ne
ajută să lăsăm în urmă si pielea
uscîndu-se la soare, imaginea la care ne trimisese textul haiku-ului? Faptul
că semnificaţia a trei dintre cuvinte filează, pîlpîie nesigur şi ne stimulează
să căutăm şi alte posibile aluzii, să găsim şi alte legături între ele. Ziua muncii poate fi şi sărbătoarea
muncii dar şi ziua de muncă obsesiv repetată. Uscarea virează pe nesimţite dinspre neutralitatea zvîntării şi a
deshidratării către ariditatea vieţii şi uscăciunea sufletului. Calul cu nobelţea pierdută, a cărui
înjosire ne umple de o uriaşă nostalgie şi ne face să înţelegem deturnarea
nefastă a destinului nostru. Ele sînt fisurile apărute în imaginea care mima
realitatea, fisuri care ne permit să scrutăm prin deschiderea lor orizontul
simbolic al poemului.
De
obicei, calul este resimţit ca un animal nărăvaş şi nobil. Aici însă a rămas
numai relicva animalului de povară care şi-a isprăvit viaţa de trudă. Din
animalul istovit, uscat, piele şi os, se odihneşte acum la soare numai pielea.
E
posibil ca, pe o bancă, sprijinită de gardul pe care e întinsă pielea calului, să
stea la soare, şi el ostenit, doar ciolane şi piele, un truditor oarecare.
Pielea lui se soreşte, simţindu-se pe moment, ca şi pielea calului, scăpată de
corvoada cotidiană. Ziua Muncii e zi de sărbătoare. De mîine însă, zilele
muncilor îl vor usca încet, încet aidoma pieii de cal.
Scena
văzută, la fel ca textul la început, a declanşat şi ea spiritul nostru
căutător. Ambiguitatea unui simplu nume, ziua muncii, luată la propriu şi la
figurat, asociată cu imaginea pieii uscate, ne-a trimis pe o pistă meditativă
extrem de fructuoasă. Nu ştim dacă, doar văzînd pielea pe gard, autorul a
vibrat la toate aceste asocieri. E de ajuns că, aşa sărăcăcios cum sînt
formulate, ele sînt suficiente pentru a ne face să resimţim, cu un efort de
imaginaţie, un evantai de semnificaţii debordînd dintr-o banală piele de cal
care se usucă la soare. Să resimţim că ea spune ceva important despre viaţa
umană. Sau inumană.
Haiku-ul
nu este expunerea discursivă pe care am făcut-o eu mai sus. Stilistic, el nu
face nici afirmaţiile, şi nici comparaţiile de care m-am folosit eu. El dă
cititorului numai un succint instrumentar: cremenea, amnarul şi iasca.
Închipuirea lui trebuie să ştie să le mînuiască, să le ciocnească pe primele
pentru a isca scînteia care să aprindă mocnit iasca ironiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu