trece alene încă
o primăvară
(Corneliu Traian Atanasiu)
Dacă un stînjen (unitate de măsură depăşind cu puţin
disponibilităţile de evaluare destul de reduse şi de aproximative ale membrelor
umane: palmă, cot, picior) are aproximativ 2 metri, stînjenelul, diminutiv
alintător pentru o floare, poate atinge şi un metru înălţime. Stînjenul (o
prăjină fasonată) este, pentru măsurătoarea rudimentară, un macroetalon,
stînjenelul este şi el, printre florile de grădină, una din cele mai zvelte şi
mai înalte specii. Şi poate că această talie îi dă şi aerul uşor
stingher de floare ruşinată de lujerul prea nedrept avîntat deasupra
straturilor de flori mărunte ce o înconjoară. Iată însă o floare care, într-o
etimologie poate închipuită, are un nume predestinat stînjenelii. (Nu e oare
ciudat că o lungime şi zvelteţe excesive fac ca şi de la stînjen, şi de la
stinghie să derive calităţi la fel tulburătoare ca stînjeneala şi stinghereala?)
Într-o
strofă de demult, pe care n-o mai găsesc acum nici în minte, nici prin hîrtii,
notam aşezarea plină de un tîlc greu de desluşit a irişilor (alt nume al stînjeneilor)
„la
un stînjen de cruda otavă”. Stînjenelul are pentru mine de multă vreme
o aură simbolică nedezghiocată complet şi l-am privit mereu cu o anume uimire
dornică să-i afle taina. Poate că acum a ajuns la momentul în care ar putea fi
consacrat ca un un kigo pentru un haiku.
Cu statura
sa mai răsărită, stînjenelul pare potrivit să scruteze şi dincolo de închiderea
grădinii de flori şi a ogrăzii. Poate nu ieşind la poartă ca tot omul ca să
vadă cine mai trece pe linie la deal sau la vale. Dar la gard,
unde a şi crescut, poate să apară pentru cei ce îi aşteaptă ochiadele
seducătoare. Şi poate că, în felul ăsta, ar putea să arate că pe el îl
privesc şi lucruri de dincolo de orizontul limitat al grădinii.
Iţit la
finele primăverii - stînjenel la gard –, el poate fi, aşa cum ghiocelul, violetele
sau dediţeii sînt vestitori ai primăverii, solul, poate mai puţin implusiv, mai
reţinut, al primăverii pe ducă. Ieşit la gard, stînjenelul priveşte oarecum
stînjenit la primăvara care trece, care se trece... Trecere negrabnică, deplasare, tranziţie, dispariţie prin
preschimbare în altceva. Cu sfială şi cu o mută uimire, printre sau peste
stinghiile gardului, stînjenelul priveşte (şi pentru noi)... marea
şi veşnica trecere.
stînjenel la
gard –
trece alene încă
o primăvară
Integrîndu-se
într-un fel în aria unui raţionalism european, mai flexibil şi mai fragil,
ţinînd de tradiţia pascaliană a trestiei gînditoare, stînjenelul
ilustrează modalitatea de a gîndi pornind de la ceea ce simţi şi trăieşti,
uneori fără măcar a mai verbaliza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu