chiciură
pe ram -
bunica-şi
toarce firul
la
gura sobei
(Letiția Iubu)
Un
poem care pare o mostră de platitudine și prozaism. Cele două părți
înregistrează alb faptele. Realitatea lor ordinară lipsită de orice tresărire.
Nu există nici măcar un mic accident textual (cum ar fi un joc de cuvinte, un
cuvînt cu două înțelesuri etc.) care să deturneze sensul comun al celor spuse.
De unde-i vine totuși neîndoielnica seducție?
În
primul rînd, din atmosfera pe care o creează. Una în care cele două imagini,
vădit în antiteză, se armonizează. Natura nu e vitregă, ea croșetează afară la
fel de firesc cum bunica toarce la gura sobei. Iarna este doar un alt anotimp
din curgerea cînd lină, cînd zbuciumată a vremii. Preocupările omului sînt în
concordanță cu ea. Și rezultatul este o anume liniște și împăcare sufletească.
În
al doilea rînd, bunica și soba ne împing undeva într-un trecut idilic sau
idilizat, aproape de poveste. Iar atmosfera de tihnă este tulburată de o anume
nostalgie după vremuri care-au fost și n-or să vie iară. Au fost oare? Le-am
trăit realmente? Sau generațiile mai noi le știu doar din amintirea altora?
Chiar dacă nu le-am apucat, jinduim după ele în contrast cu vremea noastră care
a decretat de mult că „vreme bună” este doar aceea care nu ne udă, nu așează
zăpadă sau mocirlă pe carosabil, nu ne împiedică să ajungem la timp la servici
și să ne întoarcem cît mai repede acasă, unde ne ocrotesc termopanele.
Ceea
ce, la urma urmei, s-a dovedit a fi tîlcul poemului este un fel de lărgire în
straturi a contextului, pentru care cele două imagini inițiale au fost doar un
pretext.
*
Și
imaginea de la care a plecat poemul este doar un pretext. Chiciura de pe ram a
trebuit dublată de o imagine umană pentru a crea acea atmosferă în care să
regretăm vremea cînd ne mai puteam bucura de promoroacă fără să ne posomorîm
de impedimentele pe care le-ar putea avea asupra bunului mers al lumii
civilizate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu